În ultima seară la mare, am aprins lampioane. Avem două, dar pe unul l-am aprins prea bine și a trebuit să-l stingem cu nisip. Al doilea însă s-a ridicat, a plutit puțin la nivelul capetelor noastre, apoi s-a ridicat și s-a lăsat dus de briza nocturnă către larg.

Când a devenit doar un punct pâlpâitor la orizont, fiica mea cea mare, care până atunci țopăise entuziasmată primprejur, a început să plângă. Tare, sănătos, cu hohote și urlete, așa cum se plânge la patru ani. Ne-a declarat, printre sughițuri, că urăște lampioanele și că nu mai vrea să vadă niciodată niciunul.

După ce ne-am calmat, am realizat evidența: copil cum e, înțelesese mult prea bine lecția lampionului, metafora zilelor strălucitoare care dispar în largul nopții fără să se mai întoarcă. 

Când eram de vârsta ei, avusesem o revelație asemănătoare. Stăteam pe patul cel mare de acasă și priveam fotografia bunicii mele materne, care murise când eu eram prea mic ca să mi-o amintesc. (Dar îmi amintesc și acum poza ca și când aș avea-o înaintea ochilor, cu claritatea instantanee pe care o păstrează, în mod misterios, unele dintre primele amintiri. Era o poză alb-negru în care ea mă ținea pe mine-pruncul în brațe.) Și m-a izbit pentru prima dată în viață faptul că timpul nu poate fi întors. Am încercat să o fac, cumva credeam că un simplu efort de voință, precum acela pe care îl faci ca să urci scările, e suficient ca să retrăiești un eveniment trecut. Dar voința mea, chiar și unită cu instinctul și însutită de el, cum e la copii, a întâlnit un zid de netrecut.

N-am fost trist, sau speriat în vreun fel, cum cred că a fost copilul meu deunăzi pe plajă, doar am făcut o notă mentală, ia uite, ce chestie. Dar aparent m-a impresionat suficient de tare ca să am cu mine momentul și azi, și nu oricum, ci ca o cameră intactă de muzeu, pe care o pot vizita oricând, examinând cele mai mărunte detalii. Mai sunt și alte astfel de momente din prima copilărie, unele și mai îndepărtate: o iarnă la Pucioasa, când stăteam în pătuț, cu o vagă angoasă din cauză că plecase tata să taie lemne în beci. Un leagăn de fier zburând către Soare, cu mine în el, la Ștrandul Cutezătorii. Un mănunchi de iarbă cu miros de vară și praf în parcul Ioanid. Lucruri mărunte. Dar ele sunt victoria mea împotriva ireversibilității timpului: acolo unde voința a eșuat, memoria câștigă. Poate că într-o zi, fiica mea va revizita amintirea lampionului, întors în mod aproape magic de peste mări și țări, din largul insondabil al nopții.