Cândva, în Mangalia delfinii nu erau o priveliște neobișnuită. Veneau de partea cealaltă a digului de nord-est, în stânga aleii care duce spre farul genovez. Aparițiile lor erau mereu scurte, se apropiau în viteză de țărm, săreau printre valuri, păreau să te cheme să vii cu ei, apoi se îndepărtau la fel de repede. Sunt decenii de când nu i-am mai văzut, și cu siguranță conducta de deversare a apelor menajere care va trece curând pe aceeași alee nu-i va încuraja să reapară prea curând. S-ar putea să nu mă mai întâlnesc cu ei niciodată. În amintirea lor, există o stradă a Delfinului. Astăzi e de fapt o fundătură. Altfel, e genul de oază tăcută de case micuțe, ascunse după după blocuri și uitate de vremuri și moravuri, cum se mai găsesc și în București. Nefiind pe malul mării, nu sunt turiști prin cartier. Eu am nimerit acolo din întâmplare, dar plimbarea merită făcută, dacă nu pentru atmosfera umilă și atemporală, dintr-un singur alt motiv. Treceți de sediul Poliției locale, de cel al Asociației Pesacarilor și Vânătorilor Sportivi, și, la numărul 12, pe dreapta, veți vedea o curte mare. În bună măsură, e năpădită de buruieni și flori sălbatice, deși există câteva straturi de legume, la mijloc. În fundul curții, ascunsă după doi pomi, e cea mai dărăpănată casă din tot cartierul.  Catul de jos e încă locuit, ba chiar a fost termopanizat într-un colț. Alte semne de viață sunt obiectele de uz casnic răspândite prin curte, din plastic colorat, anacronic.  În rest, însă, nu pot să înțeleg cum de construcția nu se dărmână în briza puternică de iarnă.  E încă în picioare, și asta nu de azi de ieri. Pentru că e, de fapt, cea mai veche casă încă locuită din orașul ăsta și așa extrem de vechi. Nimeni nu știe cât de veche: singura datare e într-o revistă de arhitectură din 1956, care spune că ar fi din secolul XVIII și i-ar fi aparținut unui anume Mehmet Hagi Ismail. N-am găsit pe nicăieri povestea vieții lui. E clasată ca monument istoric de importanță A, dar nu o să găsiți vreo inscripție oficială care să marcheze locul. E a primăriei, care o dă cu chirie. Chiriașii o îngrijesc probabil cum pot și cum se pricep, având în vedere că nu e casa lor, cât să nu li se dărâme în cap. Mă bucur că am descoperit-o, pentru că nu știu dacă la anul va mai fi acolo. Nu mai știu pe unde citisem demult (Hegel?) că omul e condamnat, prin faptul că are o memorie și capacitatea de a anticipa viitorul, de a fi mereu separat, distanțat de clipa și locul prezente. Nu suntem cu adevărat într-un singur loc, aici sau acolo, ci în mai multe. Nu ne putem bucura de malul mării cum se cuvine, pentru că peste câteva zile vom fi înapoi la treburile zilnice. Lucrul care ne salvează de această alienare implicită e reîntoarcerea. Ea e foarte importantă, la fel ca recitirea cărților: mai importantă decât prima călătorie sau prima lectură. Prin reîntoarcere, timpul capătă profunzime, perspectivă, nu mai e o linie, ci o formă complexă, cu muchii și adâncimi. Mă întorc adesea la Mangalia, chiar și așa, lipsită de delfini, cum e astăzi.  Copiilor mei le place, sunt la vârsta la care marea și nisipul îi face să chiuie de bucurie. Desigur că sper că, atunci când vor fi mari, vor avea locuri mai frumoase în care să se reîntoarcă. Locuri cu abundență de frumusețe, de luat pe alese și pe săturate. Eu unul m-am obișnuit să culeg frumusețea cu penseta și cu lupa. Ea oricum e peste tot, e inevitabilă, dar în lumea noastră ea adesea mascată, fragmentată sau lăsată de izbeliște, ca florile sălbatice din curtea casei lui Mehmet Hagi Ismail, liliacul izbucnit lângă intrarea în beci, sunetele omenești care o mențin în viață. Mangalia îmi e suficientă atunci când văd de la distanță, ca orice medic din când în când, limitele exterioare ale „sindromului de burn-out” și am nevoie de o pauză. La șaisprezece ani, pe treptele portului pe atunci nerenovat, citeam Baudelaire și mi se părea cel mai bun poet din câți au fost (vârsta e o scuză bună), cu al lui “homme libre, toujours tu chériras la mer”. Acum observ lebedele, primii maci, răsăritul atunci când reușesc să mă trezesc la timp, ploile torențiale de primăvară. M-am obișnuit cu ideea că ele rămân, iar noi și casele noastre, oricât ne-am agăța de clipe și reîntoarceri, suntem mereu pe fugă.