Cândva, colecționam rețete de nemurire. Asta se petrecea tare demult, înainte chiar și de epoca blogurilor, într-un forum mic și intim pentru prieteni, care se chema „Mansarda”. Adunasem acolo o listă frumușică de metode de a nu muri niciodată de tot (de ex. să faci doar fapte bune, să scrii o operă nemuritoare gen Divina Comedie, să faci mulți copii, să fie adevărată ipoteza lui Everett, a lumilor multiple, astfel încât să existe mereu o lume în care pisica lui Schrödinger nu moare etcaetera).

Din când în când, cam o dată la câțiva ani, mai dau peste încă una. Azi de dimineață mi-am dat seama că o altă rețetă de nemurire este…sunteți gata? Să îți placă iarna. 

Mie cândva îmi plăcea foarte mult iarna, precum, presupun, și domniilor voastre. Voiam să nu se oprească niciodată ninsoarea, iar când se oprea, voiam să nu se topească niciodată nămeții. Eram pe atunci copil și relativ nemuritor.

Acum însă, nu îmi mai place iarna deloc. Nu îmi plac: întunericul, frigul, noroaiele, copacii golași, faptul că trebuie să îmi încui bicicleta în pod și să schimb 3 autobuze până la serviciu, faptul că toți copiii de la grădi sunt plini de muci și fac mereu febră. Atât de mult îmi displace iarna încât, iată, deși e încă august, o presimt deja în oase. Și pentru că nu îmi place, mă opintesc și o împing ca să treacă mai repede. Ceea ce e foarte greu, pentru că e un anotimp și deci, când îi vine rândul, trăim chiar în mijlocul dânsei. Tot ce pot face este să bag capul la cutie, să mă prefac că nu sunt în noroi până la genunchi și să îmi distrag cu orice preț atenția, în același timp dorindu-mi din tot sufletul să vină primăvara. Merge, dar există un revers al medaliei. Astfel împinsă de la spate și disprețuită, iarna trece, de bine, de rău. Dar apoi, primăvara trece așa de repede că, de exemplu, nici nu știu când a fost aia de anul ăsta. Nu-mi dau seama, din neatenție am ratat-o cu totul. Cât despre vară: în absența unei vacanțe mari ca să o eternizeze, vara se prăbușește la vale ca un meteor, arzând cu flacără mare și rămânând din ea, la sfârșit, doar un sfârâiac. Iar oamenii care au trăit în vară parcă n-am fost noi, ci alții, unii bronzați și ciufuliți și în pantaloni scurți: deja nu mai pot crede că ăla eram eu. Iar toamna nu faci altceva decât să te îmbărbătezi pentru iarnă. Și uite așa, anii trec iute și suntem muritori.

Dacă aș găsi o metodă să-mi placă din nou iarna… Poate că anul n-ar mai trece, sau măcar s-ar opri nițel, cât să ne tragem răsuflarea.