Piața Amzei și-a desăvârșit procesul de „gentrificare”. În primul rând, nu mai e nicio piață acolo, în ciuda bannerelor care proclamă de vreun an de zile că „s-a deschis piața!” Sunt câțiva precupeți de flori scumpe din Olanda, și din când în când un „târg de meșteri populari”, de unde poți cumpăra haine de blană, dulciuri, triciclete.
Una câte una, toate șaormăriile au dat faliment, pe o rază de cel puțin un kilometru. Dacă o ținem tot așa, și Salmonella va deveni specie protejată. Toate șaormăriile, mai puțin una: șaormăria „La Băiatu”, chiar în Amzei. Nu e nimic gentrificat la șaormăria asta, nu vei vedea alambicuri ciudate de cupru și decorațiuni orientaloide, ca la Dristor Kebap în „Centrul Vechi”. (Bucureștii s-au umplut de ghilimele.) Totul e încă autentic: nu găsești acolo nici fițe, nici dichis, nici design, nici vintage, nici alte postmodernisme de consum.
Nu doar că „La Băiatu” n-a dat faliment, dar a căpătat un succes care, sunt convins, i-a luat prin surpindere și pe proprietarii stabilimentului. Alaltăieri, de exemplu, a trebuit să stau la coadă. Nu regret că am stat la coadă, pentru că am avut prilejul să asist la o manisfestare spontană a globalizării: primul la rând era un domn francez, și chiar înainte mea era un cuplu spaniol. Le-am dedus naționalitățile după accentul cu care vorbeau, foarte precar, engleza. Engleza nu e o limbă de circulație la Băiatu, unde sunt preferate româna și turca. Așadar, toți cei de față vorbeau o engleză foarte aproximativă. Cel mai orientat părea francezul, care, pentru că tot aștepta să i se asambleze piesele componente ale șaormei, s-a oferit să fie translator, în sensul că el înțelegea cel mai bine engleza șaormarului, transmițând mesajul, tot în engleză, dar una cu accent de Hercule Poirot, spaniolilor, repetându-l de câteva ori ca să ajungă întreg la destinație. “Hiăr ori la pachet?” zicea șaormarul? “Hieur, or tu go?” translata francezul. Spaniolul ciripea în castiliană foarte repede cu perechea sa, apoi comunica consensul conjugal înapoi francezului: “Yes.”

În fine, ce vreau să spun e că succesul paradoxal al șaormăriei La Băiatu e în bună măsură datorat cosmopolitanismului de care se bucură centrul Bucureștilor. De jur în prejur, călătorul străin în București se reîntâlnește cu meme-le universale: Subway, Mc, KFC, H&M, C&A, etc. “La Băiatu” atrage nu doar prin prețurile mici, ci prin flavor-ul puternic balcanic, prin autenticitatea involuntară (cum e autenticitatea mereu, de fapt). Trăim, în capitală, acel moment de cotitură în care autenticul nu a dispărut cu totul, dar a început să atragă turiștii prin simplul fapt că e autentic, ceea ce va duce, inevitabil, la dispariția lui. Nu va trece mult și șaormăriile vor reapărea în Piața Amzei gentrificată, dar de data asta cu fițe, dichis, design și vintage. La Băiatu va trebui să renunțe la autenticitate pentru a putea să o mimeze, ca să supraviețuiască.

Astfel, trecătorii străini vor menține șaorma în viață.

Pentru că indigenii înfometați erau toți vis-à-vis, la „Epicerie Fine et Patisserie Française Royale”.