„And I would find my self and not an image.
That is our modern hope” […]
Așa spera W.B.Yeats în 1918 (“Per Amica Silentiae Lunae”). Aproape un secol mai târziu, obiectul acestor speranțe pare mai îndepărtat ca oricând.

Trăim în lumea lui Baudrillard, în care imaginea e mai presus de original, în care omul nu există dacă nu este hiper-real, dacă nu se ridică deasupra, precum românii care au talent în show-uri TV. “Simulacres et simulations”(1981) începe cu un pseudo-citat: “Simulacrul nu este ceva ce ascunde adevărul; este adevărul care ascunde faptul că nu există”. Nu știu dacă acest citat, el însuși un simulacru (Baudrillard, după ce îl inventează, îl atribuie Ecleziastului) are valoare de adevăr, ceea ce știu este că el e una dintre marile angoase ale omului contemporan. Frica de non-existență e mult mai vastă decât frica de moarte. Moartea se va manifesta într-un singur moment al vieții noastre, pe când incertitudinea propriei noastre identități rezidă în toate momentele vieții. Probabil mai mult ca oricând în istorie, ne ajutăm de măști ca să simulăm o identitate. Nu mai e alegerea noastră, trebuie să o facem. Dintotdeauna omul a jucat roluri, dar astăzi ne chinuie diferența dintre rolul nostru și ceea ce suntem, dacă suntem ceva. La serviciu, trebuie să fim încrezători, trebuie să avem o bună stimă de sine, ca să ne convingem șefii că suntem valoroși. În general, trebuie să avem o gândire pozitivă, ca să ne exorcizăm angoasele. Pariul lui Pascal se aplică acum nu doar credinței în viața postumă, ci și credinței în viața actuala, în noi înșine. Așa că ne prefacem cu sârg că credem în noi, dorindu-ne ca la un moment dat să credem în propria prefăcătorie. Lucru care nu se întâmplă niciodată: până la capăt, undeva, mai în adânc sau mai la suprafață, mustește teama că suma noastră este zero și că cineva (eventual  noi înșine), cândva, își va da seama și ne va demasca.

Nici măcar pe realitatea solidă a propriilor noastre corpuri nu mai putem conta. Nu contează care este starea de sănătate reală, la câteva clickuri distanță, pe internet, ne așteaptă realitatea paralelă în care o boală nenumită și incurabilă ne macină pe dinăuntru. Între noi și corp se interpune intelectul, dar intelectul nu e făcut să administreze corpul. Când toate semnalele corpului sunt inconștiente, intelectul, ținut în întuneric, devine suspicios. Nimic nu e mai rău decât această obscuritate somatică, atât de aproape de angoasa non-existenței, non-identității, și atunci inventăm scenarii de boală, pentru că măcar ele au un sens, fie el și rău-prevestitor.

Ne mai rămâne nostalgia vremurilor mai simple, a Crăciunul copilăriei. Nostalgia falsifică și ea, dar asta contează mai puțin atâta timp cât ne oferă reperul unei Ere de Aur, al unui paradis pe care credem că l-am avut cândva. Sau pe care îl așteptăm.

În teoria postmodernismului, a fost inventat un concept numit meta-poveste (méta-récit). Meta-povestea este explicația supremă, schema în care toate lucrurile se potrivesc perfect, secretul cunoașterii și al fericirii. De-a lungul timpului, meta-poveștile au fost mereu prezente în viețile oamenilor. Fie sunt rânduieli moștenite, fie ne-au fost impuse. Toate ideologiile sunt meta-povești, și de aceea, toate ideologiile sunt false. Pentru că meta-poveștile au această caracteristică: toate eșuează în pretenția lor la universalitate. Ca orice scheme ideale, pot fi utile în anumite timpuri și locuri, dar nu în toate timpurile și locurile. (De pildă, dezbaterile acerbe pe marginea DSM V ar fi mai moderate dacă am accepta că DSM V nu este o meta-poveste.)

Uneori, mă gândesc că și identitatea după care tânjim atât e doar o altă meta-poveste. Reflecția ei reală se schimbă, în funcție de timp și spațiu, se schimbă, fluctuează, dar asta nu înseamnă că suntem impostori. Din contră, înseamnă că suntem reali, că existăm. Nu înseamnă nici că ar trebui să nu ne mai străduim să aflăm cine suntem. Pentru că însăși această strădanie ne definește. Dar dacă acceptăm că răspunsul nu e niciodată definitiv, că omul învelește lumea în straturi de imagini și că între ele nu există una singură “mai reală” decât celelalte, că imaginile însăși fac parte din lume, ar trebui măcar să mai scăpăm de angoase.

Motto-ul lui Baudrillard, în această lumină, nu e neapărat pesimist. Dacă “simulacrul” este ceea ce omul face, iar “adevărul” este ceea există independent de om, el nu ne spune decât că omul își clădește singur lumea. Nu-mi pot imagina o meta-poveste mai liniștitoare.

Sărbători Fericite, dragi cititori!