Ar trebui să ne mândrim doar cu meritele noastre sau ne putem apropria şi rezultatele inscrutabilului hazard universal? Dacă avem voie, atunci sunt mândru că sunt român. Calitatea mea de român este consecinţa directă a ceea ce Heidegger numea „brânci“ (ca să fim politicoşi). În germană sună mult mai bine: Geworfenheit, „thrownness“, una din componentele Dasein-ului. La noi a fost tradus prin „stare de aruncare“. Dar sensul ăsta e: de nicăieri sau din zona marilor taine, am primit ditamai brânciul şi am făcut ochi în România. Tot ce derivă din brânci trebuie asumat, nu dintr-un imperativ moral, ci dintr-unul fizic, existenţial. Nu am încotro decât să-mi asum faptul de a fi român, aşa cum îmi asum ninsoarea de afară sau privilegiul de a fi stropit cu noroi de autovehicule împodobite cu steguleţe tricolore. Chiar dacă Borges avea dreptate şi putem aspira la orice cultură de oriunde din lume. Şi dacă mi-l asum, pot să fiu şi mândru de el, tot aşa cum pot fi mândru de alte non-merite, cum ar fi culoarea părului sau faptele de vitejie ale unui străbunic mort pe front. Spre deosebire de moarte, care e consecinţa finală a oricărui brânci, mândria e un exerciţiu de libertate. Câteva decenii, am fost obligaţi să fim mândri de naţionalitatea noastră. În ultimii douăzeci şi cinci de ani, am învăţat să ne fie şi niţeluş ruşine. De bine sau de rău, suntem liberi acum să alegem orice combinaţie de mândrie şi ruşine dorim.
Alegerea mea, de mândrie naţională, seamănă cu mândria de a fi medic. E la fel de dubioasă. Dacă mergi undeva cu trenul, şi eşti medic, sau profesor, mai bine nu te recomanzi ca fiind unul. S-ar putea să devii brusc nefrecventabil, sau bun de criticat pentru toate păcatele tagmei tale. Posibil să fie exact la fel şi cu românismul, dacă mergi într-un tren din Franţa sau din Anglia. De fapt, toate mândriile riscă să fie zadarnice şi chiar mincinoase. E mai bine, aşadar, să cultivăm o mândrie intimă, secretă şi umilă. Eu cel puţin aşa fac.
Acum, că am recunoscut public şi ruşinat că sunt niţeluş mândru, ar trebui probabil să-mi justific alegerea. Cum am stabilit că mândria e un rezultat al haosului din care venim, nici eu nu mă aştept la argumente pe de-a-ntregul raţionale, pozitive. De fapt, argumentele sunt atât de puţine şi de non-pozitive încât are loc o inversiune a cauzei cu efectul: nu sunt mândru din anumite motive, ci caut permanent motive pentru mândria mea. Alte motive decât cele tocite de propagande. (Vai de mine, acum realizez că subiectul textului meu a fost până deunăzi lozincă electorală.) Şi le şi găsesc, mărunte şi variate ca nişte obiecte de colecţie excentrică.

Ultima dată când m-am simţit niţeluş mândru a fost azi, când, din cauza noroaielor îngheţate, a trebuit să renunţ la bicicletă în favoarea tramvaiului numărul 5, cu care m-am deplasat între două policlinici, de la şoseaua Pipera până la piaţa Băneasa. Timpul a fost foarte blând cu tramvaiul 5. Nimic nu s-a schimbat în el din vremea copilăriei mele. Urcându-te în el, eşti imediat transportat în timp. În jurul nostru, dincolo de pereţii de fier, dar la mii de ani distanţă, corporatişti în costume frumoase şi stropite goneau în toate părţile, la volan sau pe jos, precum o adunare a Iepurilor albi din Ţara Minunilor, doar că în loc să strige „Vai de urechile şi mustăţile mele, ce-o să-mi facă Ducesa“, strigau ceva de genul „Vai de mine, targetul“, sau „Vai de mine, şedinţa“, „Văleleu, black friday“, nu ştiu, nu se auzea prea bine. Nu şi în tramvai. Tramvaiul nu se grăbeşte niciodată. El se mişcă în armonie cu astrele. Multă vreme, nu am fost deloc sigur că ne mişcăm, de altfel. Mi-am privit tovarăşii de drum: câţiva pensionari cu sacoşe şi baston, o fetiţă dormind în braţele mamei ce privea pe geam, câţiva adolescenţi râzând tare prin spate. Nimeni nu părea să fie tulburat de aparenta lipsă de finalitate a călătoriei noastre, de faptul că aproape stăteam pe loc, de termene limită sau de ore de program. Nu era resemnare în privirile noastre, ci împăcare şi contemplare.
Tramvaiul 5 e, în esenţă, un anacronism absurd, un blestem pe capetele amărâţilor care nu sunt şoferi, paradoxul lui Zenon din Elea întrupat în boghiuri şi burdufuri. Nici măcar nu are valenţele cultural-hipstericeşti ale metroului. Nu poţi să faci treabă cu tramvaiul 5. Dacă l-am avea doar pe el, s-ar prăbuşi economia şi am sta toţi degeaba. Dar era cald înăuntru, şi nimeni, absolut nimeni, nu părea revoltat sau disperat. Nimeni. Eram toţi împăcaţi, şi chiar ne simţeam bine, aşa, feriţi de lapoviţă, în interstiţiul inutil pe care viaţa ni l-a oferit în dimineaţa asta.
Este măreţie în atitudinea noastră mioritică, fără doar şi poate. Genul de mândrie pe care l-am resimţit a fost exact cel de care vă ziceam. Era sentimentul de a fi toţi în acelaşi tramvai. În sufletele noastre însetate de propăşire, e un lucru enervant de infim. Dar eu simt că nu e.
Nu înseamnă că nu sper la motive mai mari, mai frumoase, la Nadii Comăneci şi la premii Nobel. Dar până atunci, mă mulţumesc cu ce pot.