Alaltăieri, la HizzaPut, cu prietenul B.
Mi-am dat seama că probabil au uitat să-mi aducă cafeaua la sfârșit, așa că mă uit în jur după ospătarul căruia eram arondat teritorial. Puzderie de ospătari și picoli îmbrăcați în roșu, dar era imposibil să-mi aduc aminte de care dintre ei aparțineam.
Atunci mi-am adus aminte de ce nu îmi plac uniformele. Ele au avantajul că recunoști foarte repede funcția unui om, dar dezavantajul că îngreunează mult capacitatea de a ști sau de a ține minte cine e acel om. Nu mă refer la profunzimi ale cunoașterii interumane, ci pur și simplul la chipul omului respectiv. Nimic mai superficial și, în același timp, mai adânc, mai uman și mai revelator, decât fața cuiva. Pune-l în uniformă, și nu-i vei vedea fața decât cu un efort. Lipsit de față, omul e mult mai puțin om. Uniformele sunt dezumanizante. Desigur, nu e doar vina uniformei, e în primul rând a mea. Dar dacă eu, autodeclarat umanist și individualist, certificat psihiatru, nu rețin o față din cauza uniforme, cine poate? (Alții cu memorie vizuală mai bună, dar să nu divagăm.)

Sunt conștient că toți trebuie să ne dezumanizăm nițeluș ca să putem lucra. Cu fiecare competență, diplomuță, insignă, uniformă, devenim tot mai puțin indivizi și tot mai mult o rotiță funcțională. E ok, face parte din contractul social.

Dar nu-i puneți pe copii să fie și ei rotițe. Uniformele (pre)școlare au uriașe avantaje, poate cel mai mare e că copiii nu sunt obligați să învețe brutal despre inegalitatea social-financiară. Dar nici măcar asta nu contrabalansează dezavantajul dezumanizării de la o vârstă fragedă. Copii vor crește, vor căpăta competențe, adesea mai mult pe baza norocului și privilegiilor părinților și stratului social în care s-au născut decât pe merit și muncă, și vor fi însemnați cu parafa statutului și funcțiilor lor. Dar când vor fi mari. Lăsați-i deocamdată în posesia mutrițelor proprii.