Îmi e foarte greu să explic de ce m-am făcut psihiatru. Știu că e o alegere veche, am intrat la facultate cu ideea asta în cap. O parte explicată de mediul în care am crescut, de faptul că mama mea, profesoară de limba română, era interesată, printre altele, și de psihologie, și rafturile erau pline de autori clasici ai domeniului. E și o măsură de fascinație narcisică: la urma urmelor, „psihic” vine dintr-un cuvânt grec care a fost folosit și în sensul de „oglindă” (vezi pictura omonimă a Berthei Morissot). Între timp, auto-curiozitatea mea a scăzut considerabil. E și atracția pentru povești. Când eram în clasa a 2-a, am avut o lungă perioadă în care, lăsat singur acasă, nu îmi mai făceam lecțiile, preferând să citesc cărți aiurea de prin bibiliotecă; preferam teatrul, fiind compus doar din linii de dialog, și cred că dialogul narativ m-a atras din copilărie.
Dar mi-am ales psihiatria și din teamă. Mi-a fost teamă să devin chirurg. Nici nu m-am apropiat de ideea asta vreodată, deși era o opțiune validă în facultate. Nici prin cap nu mi-a trecut să desfund artere coronare. Și în general, profesia medicală, cea în care chiar pui mâna pe om, mi-a inspirat un respect vecin cu groaza. Mi-a lipsit aproape cu desăvârșire și spiritul competitiv foarte tipic breslei noastre. Și, oricât de otrăvitor ar fi, indispensabil în același timp: trebuie să te străduiești să faci cât mai mult bine, deci să fii cât mai bun, când miza e atât de mare. Mi-am imaginat, la un moment dat, că psihiatria va fi o ramură ceva mai confortabilă, cu riscuri mai mici, mai mult timp de gândire, mai mult spațiu de manevră. Desigur, și cu satisfacții mai mici. Mă înșelam teribil, desigur. Dar pe atunci, în tinerețea mea timidă, a contat și prejudecata asta. Cum spuneam deunăzi, mi-am trăit și îmi trăiesc viața într-o oarecare frică permanentă, care mă ține în ape superficiale, în care mi se pare că nu risc să mă înec.
Probabil frica m-a împiedicat și să fac o școală de psihoterapie. Tot o frică prost plasată: într-un fel, viața mea ar fi fost mai ușoară dacă mă ocupam de asta.
Momentul decisiv al alegerii specialității a fost altul, totuși. A fost prima dată când m-am întâlnit cu o persoană psihotică. Era o psihoză foarte acută, foarte floridă, cu o producție delirantă uimitoare: o tânără aflată în plin episod maniacal, care vorbea cu îngerii. Acea angelologie complexă și afectivă pe care ne-o relata, studenți fiind, fără nicio frână, cu mare debit și în mare cantitate, acea unire dezastruoasă a instinctelor bazale cu sublimul care o adusese în spital, m-a făcut să cred că în studiul rănilor deschise ale minții trebuie găsit pe undeva răspunsul la întrebarea naturii umane.
Mi-e astăzi mai rușine de interesul meu „intelectual” pentru psihoză decât de frica cu care mi-am făcut alegerile. Am învățat extraordinar de mult în anii care au urmat, și foarte puțin din cărți, mult mai mult din întâlnirea cu oamenii. Nu am fost un tânăr înțelept, și mi-e teamă că nu sunt înțelept nici ca adult, dar acum măcar sunt în stare să-mi recunosc ignoranța în care mă mișc, dezorientarea, motivațiile egoiste. O fac și cu o oarecare autoindulgență, sunt blând cu mine așa cum, cred, sunt blând cu toată lumea. Mi-e aproape imposibil să mă supăr pe oameni, nici când fac lucruri groaznice, nici când sunt meschini, pentru că știu că aproape orice faptă rea are o suferință sau un deficit în spate, care o scuză, o face inteligibilă. Nu-mi place omenirea în ansamblul ei, dar cred că am căpătat o mare compasiune pentru ea, atât că mă ține propriul meu suflet mic.
Sper că o să îmi ierți, cititorule, accesele astea de mărturisiri inutile și bătrânicioase. Mi-e frică uneori și când le scriu, mi-e frică că o să știrbească încrederea pe care atâția oameni și-o pun în halatul meu alb, invizibil, dar mai real decât alte lucruri, mai materiale.
Cum se desfasoara o consultatie tine? Stai de vorba ca si un psiholog? Sau cum?
Ca frecvent mentionezi discutii cu oameni si natura umana.
Stau de vorbă ca un medic, adică: mai întâi ascult, cât mai mult, ce îl supără pe pacientul meu. Apoi pun întrebări ca să mă lămuresc. Mă uit pe analize. Apoi spun care cred eu că e problema și ce e de făcut.
Un articol mai reconfortant decat o sedinta de psihoterapie:)
“Mi-e aproape imposibil să mă supăr pe oameni, nici când fac lucruri groaznice, nici când sunt meschini, pentru că știu că aproape orice faptă rea are o suferință sau un deficit în spate, care o scuză, o face inteligibilă. Nu-mi place omenirea în ansamblul ei, dar cred că am căpătate o mare compasiune pentru ea, atât că mă ține propriul meu suflet mic.” – complet de acord cu dumneavoastra!
Mulțumesc frumos 🙂
Cu placere! Cum va spuneam si in comentariu la un articol anterior al dumneavoastra, imi permit sa va fac o sugestie de lectura (nu ca ati duce lipsa) este vorba despre textele de pe theschooloflife.com
M-am gandit la ele pentru ca similar cu articolele dumneavoastra imi dau senzatia ca nu sunt singura in dezorientarea si fricile mele!
Mulțumesc. Articolele dvs din DILEMA mi-au clarificat sistemic multe din intuițiile mele difuze. Mai ales ultimul.Sarbatori senine vă doresc.
Nici nu aveti idee cât de curajos sunteti. Eu nu as putea fi nici chirurg, dar nici psihiatru. Mi-e si frica sa ma gandesc la umbrele oamenilor! Abia ma descurc cu fricile mele.
Psihiatria este un fel de calatorie in lumea umbrelor unui om.
Am studiat si eu, dar numai pe internet, grupurile new age, cele
” perfectionate” in vorbitul cu ingerii. E o adevarata epidemie de channeling prin România. Acum, s-au mai potolit, probabil dandu-si seama ca s-au autosugestionat.
De exemplu, vreau sa aflu raspunsul la o intrebare care ma frământă. Si o lansez in ” eter”. Primesc un raspuns din propriul meu tipar si cred ca imi vorbeste ingerul sau Dumnezeu insusi. Depinde de religie sau calea spirituala aleasa. De aceea avem in Romania o multime de oameni care se cred alesi sau Iisus.
Unii, cum sunt terapeutii reiki, pretind ca fac vindecari cu ingeri. De parca ingerii nu ne ajuta si singuri, au nevoie de un pseudoterapeut care sa le dicteze ce au făcut…
Problema este ca aceste curente new age au prins in capcane multi naivi si au umflat buzunarele multor sarlatani. Ca si in cazul NLP. Ma pot autosugestiona in multe privinte, dar autosugestia nu este totul, pentru ca munca unui om sanatos cat de cat cu el insusi este una nu foarte usoara. Mostenim atat de multe programe induse de parinti si altii, încât ne invartim in cerc, incapabili sa mai vedem iesirea din ele.
Asa ca…sunteti curajos. Patrunderea in programele oamenilor traumatizati este ca un fel de coborire in iad. Te poti confrunta cu toti demonii si umbrele bolnavilor. Asa ca…ma limitez la povesti si lucrusoarele marunte pe care ma straduiesc sa le fac cât mai bine.
https://mariadakhel.blogspot.com/2014/02/circul.html?m=1
Dialogul din poveste este unul imaginar. Cu mine insămi, cea naivă, care putea sa porneasca in directia circului.
Fiica mea pentru care am scris multe din povesti este cu mult mai inteleapta decât mine si nu ar merge la circ.
Am studiat circul ” spiritual” românesc oarecum de pe margine.
Psihiatrii din lume si din Romania vor fi nevoiti sa descâlceasca multe minti incâlcite de pseudoterapeuti!
Pregatiti-vă răbdarea!😂😂
Stiu, nu e de râs. Nu râd de bietele victime prinse in pânza de păianjen. Râd de snobii ce se cred ghizi, guru si maestri
Eu sunt sătulă rău de studierea specimenelor care spala creiere in Romania! Uneori, imi vine sa vomit, dar am incercat sa inteleg ce se intampla cu romanii?
Asta fac pe internet de vreo 11 ani si am trecut si prin grupurile dacopaților care se cred nobili si umbla cu nasul pe sus printr-o tara plina de gunoaie si maidanezi cu ochii tristi.
Problema ma depaseste, neavând cunostinte despre bolile psihice, asa ca va propun, daca va plictisiti vreodata, sa studiati un specimen care a reusit sa stranga in jurul lui un număr mare de oameni in trecut. Il cheama Gicu Dan si i-am găsit numele si urmele prin mai multe grupuri crestino-new age.
Am avut ocazia sa văd delirul de grup spiritual.
Iaca specimenul:
http://eusuntsuveranavatarimpersonal.blogspot.com/?m=1
Oare SRI nu are in responsabilitatile pentru care ii plătim si stoparea acestor oameni care croșetează minți si le pun pe bigudiuri?
Zic si eu…Nu ca am trăi intr-o tara in care structurile de aparare isi fac munca lor…
Sunt cu siguranță o țâră off topic dar chiar am urmărit ieri niște video-uri cu dvs pe yt. Îmi place cum puneți de multe ori problema și o analizați. Aici apar adeseori ” programele” vechi încă prezente și perfect funcționale ale omului primitiv ( animalul) și programele noi ale omului de azi. Cineva spunea ( nu mai știu cine) că omul de azi este ceva între maimuță fără păr și înger.
Observ că programele vechi intră adeseori în conflict cu cele noi. Poate că o carte care să ilustreze simplu acest conflict ar fi foarte utilă. Poate o scrieți repede .🙂