Cred că „antichitatea greco-romană” poate fi definită ca acea eră în care omul putea spera ca, după moarte, să se chihlimbarizeze într-o singură propoziție, conservată, de-a lungul anilor, într-o uimitoare asemănare cu lucrurile vii, de parcă tocmai ar fi fost spusă acum cinci minute.

Se știe câte ceva, de pildă, despre Appius Claudius cel Orb. Știm că a fost un cenzor, consul și în final dictator roman din secolul IV î.Ch., că a planificat Via Appia și apeductul omonim (primul din Roma), a sprijinit drepturile civile ale claselor sociale mai joase, s-a implicat în diverse războaie, a orbit în urma unui blestem. Și unii mai știu că el ar fi rostit primul discurs politic cunoscut din istorie, fondând o tradiție neîntreruptă până azi. Și, deși poți să mergi și azi pe via Appia, nemurirea lui Appius e altundeva, într-o singură frază dintr-o întreagă carte, scrisă de el: Homo faber suae quisque fortunae. „Fiecare om e făurarul destinului său”. De fapt, nici nu e nevoie de toată propoziția, primele două cuvinte, Homo faber, au fost suficiente. Toată cartea, toată viața, tot contextul istoric în care a Appius a existat, au fost doar pulpa perisabilă a fructului ce protejează sămânța durabilă. Fructul îi interesează pe istorici, dar, dacă istoria nu e doar contingență și întâmplare, adevăratul ei sens e nașterea miraculoasă a unor adevăruri simple.

Și nu doar adevăruri. Câtă speranță, dorință, teamă, furie, revoltă, blasfemie, curaj, în cuvintele astea, Homo faber! Appius le-a scris, dar nu mai sunt ale lui, le scriem fiecare dintre noi din nou și din nou. Nu e un adevăr de nemișcat, o constantă a fizicii, din contră, e toată înfruntarea omului împotriva Universului aici. Cine știe, ar putea fi chiar false: există unele dovezi în acest sens. E un uriaș semn de întrebare ascuns în cuvintele astea.

Dar incertitudinea lor e ceea le ține în viață și le conferă putere. Ceea ce ar trebui să ne încurajeze. Pentru că asta înseamnă că propria noastră incertitudine, propria noastră pâlpâire dinaintea întunericului, ar putea fi și o tărie, nu doar o slăbiciune. Omul strălucește în nesiguranța destinului său, în semnul său de întrebare.