Azi, în fața unui supermarket, am auzit un domn vorbind tare, la telefon: „Dacă tot mor, de ce naiba nu rămân să moară acolo, în Italia”? Cred că aceste zile ciudate vor rămâne în amintirea mea astfel, ca zilele în care puteai să spui așa ceva în gura mare, și nu doar că nu ți-ai fi atras niciun oprobriu, ci chiar ai fi putut fi aplaudat.
Epidemia de panică e mult mai vastă decât cea de coronavirus. Deocamdată, nici panica nu e cât ar putea să fie. Nu a ieșit lumea în stradă cu furci și torțe. Dar e deja acolo, ca o durere surdă și continuă de dinți, și toți o simțim. Și ne trec prin cap gânduri care până mai ieri ar fi fost foarte improbabile. Iată, admirăm din tot sufletul regimurile politice autoritare, pentru că au putut lupta mai eficace contra epidemiei. Nu ne interesează câtuși de puțin ce se întâmplă cu omul intrat în carantină instituțională, câți oameni dorm într-o cameră și dacă acea cameră e baremi cât de cât curată, dacă e mâncare destulă și dacă e comestibilă. Și suntem gata să aruncăm cu pietre și să emitem judecăți morale-expres.
Și medicii sunt speriați, ei sunt cel mai speriați. V-o spune cineva dinăuntrul medicinei, chiar dacă sunt la periferia acelui interior. Am nimerit într-un grup închis de medici, pe facebook, acolo panica e aproape palpabilă. Dacă scopul declarat al acelui grup e să schimbăm între noi informații profesionale, departe de ochii influențabili și emoționali ai marelui public, scopul ascuns e să ne ventilăm propria anxietate, propriile viziuni de coșmar, propria noastră neputință și groază în fața situației în care un om vine la noi și zice: doctore, cred că am coronavirus din ăsta.
Da, anxietatea e de neevitat. E un răspuns normal la adversități. Dar, psihiatrii o știu, anxietatea e foarte frecvent prost adaptată adversităților zilelor noastre. E mereu o lamă cu dublu tăiș. Suntem în situația, proastă, în care e bine să fim anxioși, dar riscul de a ne face rău și nouă, și altora.
Pentru coronavirus, putem face câteva chestii mici și clare, regulile de igienă, și, mai ales, distanțarea socială. Pentru felul în care vom trăi starea emoțională de război prin care deja începem să trecem, nu știu nici eu câte putem face. Mereu am crezut că salvarea noastră e empatia, e să-ți pese de vecinul tău. Dar empatia trebuie să treacă de bariera suspiciunii. E util să ne distanțăm fizic, să facem în așa fel încât corpurile noastre să nu se apropie mai mult de doi metri, dar nu e deloc util să ne distanțăm sufletește, să ne izolăm moralmente. Din contră.
Aș vrea să văd acum acel calm britanic idealizat, care poate nici nu există, în fața calamității posibile. Nu miștouri, nu simț agresiv al umorului, ci acel zâmbet cald al gentlemanului din romanele victoriene. Dar cel mai tare se aude rugăciuncea celui care ar vrea ca seamănul lui să moară cât mai departe de el.
Și totuși, ca să citez tot un scriitor victorian, Oscar Wilde, dacă omul cavernelor ar fi știut să râdă, istoria ar fi avut alt curs.
Ce se întâmplă în zilele acestea, m-a dus cu gândul la „Ciuma” lui Camus și la „Eseu despre orbire”, a lui Saramago. Mi-am amintit și de reflecția lui Bernard Rieux, de la la finalul romanului lui Camus, cel care are puterea să lupte împotriva morții, deși știe că nu poate câștiga: „totuși există mai multe lucruri de admirat decât de disprețuit la oameni”. Mi-am amintit, privind „apocalipsa” TV, de aruncarea în aer în „Eseu despre orbire” a limitelor dintre civilizație și barbarie, de soția medicului și, mai ales, de „orbirea” asemuită cu „traiul într-o lume în care s-a terminat speranța”.
Așa că, să sperăm că ne va fi și nouă permis cândva, cum la final tot un victorian, Dickens (cu personajele lui în alb și negru într-o lume în care griul majoritar a privit de pe margine), îi permite ticălosului de Scrooge, să ne „căim activ” (vorba unor profesori penaliști interbelici) și să conștientizăm greșelile pe care le-am făcut din „orbire”.