Mi s-a făcut foame. M-am dus la alimentara de lângă policlinică și mi-am luat o sticlă de lapte bătut și o pungă de fulgi de porumb sărați. M-am dus cu ele la casă. Vânzătorul a clătinat din cap către mine, cu tristețe. L-am întrebat ce se întâmplă, dar doar din priviri, căci nu aveam chef să deschid o lungă conversație. Omul mă cunoaște din vedere, dar nu știe că sunt psihiatru, oricum.
– E ultima pungă, îmi zice el arătând cu vârful nasului spre fulgii de porumb.
– Și mai aduceți? întreb eu, automat și fără să aștept răspuns.
– Nu, nu, e ULTIMA pungă. Nu se mai fabrică.
Cu asta m-a făcut atent. Îmi plac fulgii de porumb sărați.
– Păi, de ce nu? Nu rentau?
– S-a închis fabrica.
M-am uitat pe pungă. Scria „Titan” pe ei. Un clopoțel al reamintirii a sunat de departe. “Fabrica Titan se închide, lăsând sute de angajați fără serviciu. Compania care o cumpărase, cea mai mare din Europa, a luat o decizie strategică blablabla…” Aici clopoțelul reamintirii s-a dogit și a tăcut.
Am privit lung punga. Am scos banii și am plătit. Am emis o glumă slabă cum că o să o pun într-o vitrină. Vânzătorul a râs, apoi mi-a zis serios că alimentara lui era ultima de pe fața planetei care mai avea un stoc de fulgi din ăștia, și că venea lumea de departe să își ia câte o pungă, în ultimele două luni.
Părea nedrept, am gândit, să îi iau eu. Eu nu am bătut orașul în lung și în lat în căutarea ultimei pungi, și iată că ajuns totuși în mâinile mele nevrednice. Dar am luat-o oricum.

Acum beau laptele bătut cu înghițituri mici, și privesc fulgii pe care i-am pus pe birou. Pe punga albastră e o caricatură haioasă, cu un domn gras. Titanii cad, și zeii olimpieni se ridică în loc. Sparg punga, și gust un fulg. Îmi măsor gesturile și încerc să savurez momentul, măcar atât pot să fac. Nu demult, mai mulți oameni au muncit la el. Ce-or fi făcând acuma? Aș vrea să nu fi aflat că e ultima pungă, chiar dacă asta face ca gustul să fie mult mai bun, un gust de apă de mare și un zgomot, când se crapă, ca o microscopică furtună cu tunete. Secundarul ceasului de plastic, cel care îmi arată cât a mai rămas din fiecare consultație, mai face o sacadă. E o altă lume.