Într-un model structuralist al personalităţii, psihiatrul cercetător C.R.Cloninger vorbeşte despre straturile psihicului uman. El utilizează termenul psihic, psyche, în sensul său real, retrâns, şi anume acel compartiment evoluat al minţii umane la baza căruia stă conştiinţa de sine şi memoria episodică. Stratul fundamental, cel mai de “jos”, l-ar constitui identitatea (sau conştiinţa identităţii, certitudinea că existăm). Dacă acest strat e afectat, ne aflăm la poarta bolii psihice. Pe fundamentul identităţii se construiesc straturi superioare: conştiinţa adevărului, conştiinţa frumosului, conştiinţa binelui.

În acest post va fi vorba despre frumos. Majoritatea dintre noi suntem capabili să conştientizăm frumosul atunci când ne întâlnim cu el. Nu toată lumea: există oameni insensibili la frumos, şi, mai ales, există situaţii în care suntem insensibili la frumos. Din punctul meu de vedere, al psihiatrului, toate tulburările psihice sunt asociate cu o incapacitate de a trăi frumuseţea vieţii. Mai mult, reciproca e valabilă: frumosul din vieţile noastre este un factor important de sănătate mintală. Personal, nu cred că adevărata “testare a realităţii” e posibilă fără percepţia frumosului. Sigur, există numeroase tipuri de frumos. Există o frumuseţe artificială, abstractă, care nu e imediat accesibilă, şi cu al cărei studiu se ocupă estetica şi criticii de artă. Şi există o frumuseţe universală, imediată, la care toţi oamenii ar trebui să aibă acces: frumuseţea naturală. Romain Rolland vorbea despre un sentiment aparte, de transcendenţă, atunci când ne aflăm în prezenţa unui spectacol de frumuseţe naturală: de exemplu, când privim munţii, sau un apus de soare. Îl numea “sentiment oceanic”, şi îl compara cu sentimentul religios. Frumosul este şi un teritoriu comun de întâlnire dintre oameni, un metalimbaj universal, felul în care bariere altfel impenetrabile pot fi trecute. Nu e locul meu să fac o teorie a frumosului, nici în trei rânduri, nici într-un tratat; să  păstrăm, pentru această însemnare, ideea că avem nevoie de frumos în viaţa noastră, este indispensabil unei vieţi psihice sănătoase.

Şi acum am să vă spun câteva istorioare.

Anul trecut, mergeam iarna cu autobuzul la serviciu. Erau zile senine şi geroase, şi autobuzul era plin de oameni în drum spre treburile lor matinale. Undeva, pe la jumătatea drumului, prindeam răsăritul de soare. Era un spectacol remarcabil, lumina roşie reflectată de străzile îngheţate. Şi cu toate astea, nimeni din autobuz nu părea măcar să observe cantitatea uriaşă de frumuseţe ce ni se punea la dispoziţie în mod gratuit. Nimeni nu părea pătruns de vreun sentiment oceanic. Ziarul Libertatea sau telefoanele mobile păreau mult mai interesante. Şi astfel, un răsărit de soare era irosit pentru întregul oraş.

De câteva zile, în parcul Herăsătrău, în zona podului Băneasa, s-a aciuat o familie de stârci cenuşii. Întrucât am un oarecare interes ornitologic de amator, mi-am adus teleobiectivul şi l-am fotografiat. Nu cred însă că e nevoie de interese ornitologice ca să remarci graţia deosebită a acestei păsări, şi mai ales miracolul prezenţei ei într-un Bucureşti altminteri mohorât, aglomerat, plin de noroaie zilele astea. (Click pe fotografie pentru varianta mare)

Mie cel puţin mi-a înfrumuseţat întreaga zi. Totuşi, se pare că eu sunt un fel de excepţie. Deşi pasărea se afla în văzul tuturor, într-o zonă cu trafic pietonal foarte aglomerat (se vedea foarte bine din pasajul de sub pod), nimeni nu se oprea măcar o secundă. Cel mult, am primit eu nişte priviri suspicioase nedumerite, din graba mare – oare ce o tot fotografia ăsta? Un fragment izbitor de frumuseţe naturală, sub ochii tuturor, şi totuşi cvasi-invizibil!

Acum aproape 5 ani, un violonist de înaltă clasă, Joshua Bell, a luat parte la un experiment deja faimos, organizat de Washington Post. Bell şi-a luat vioara Stradivarius veche de trei secole, s-a îmbrăcat mai ponosit, a coborât la metrou şi a început să cânte bucăţi de muzică clasică, aceeaşi mare muzică cu care umple de obicei sălile de concerte prestigioase. Din circa 1000 de persoane care au trecut pe lângă el, doar 7 (şapte) s-au oprit puţin să-l asculte! Cu alte cuvinte, 99,3% din mulţimea de la metrou era cu totul surdă la mostre de frumuseţe recunoscute universal.

Există multe explicaţii ale faptului că, în rutina noastră zilnică, părem să ridicăm o barieră densă în faţa tuturor formelor de frumos care ni se oferă. Una ar fi că recunoaştem frumuseţea doar după un ritual iniţiatic, indiferent cât de mic: de exemplu, faptul de a te îmbrăca formal şi a merge la Filarmonică, sau trezitul în vacanţă, în zori de zi, pentru a prinde răsăritul. Aceste explicaţii nu fac însă obiectul însemnării de faţă. Ceea ce contează, este că iniţierea de care vorbim nu este obligatorie. Avem suficientă libertate pentru a ne deschide ochii în faţa frumuseţii. E nevoie de efort, dar e un efort minim. Şi beneficiile sunt imediate.

Ziua de ieri a fost una în general urâtă. Toată lumea era nervoasă. Şoferii din trafic păreau a fi în pragul crizei de agitaţie psihomotorie. Claxoane şi fum peste tot. Pietonii, săracii, îşi riscau vieţile bombănind pe sub streşinile îngeţate. Criza financiară e în toi. Eu unul aveam de traversat tot oraşul pe bicicletă, de la o policlinică la alta, prin trafic şi gropi noi şi surprinzătoare. Însă stârcul cenuşiu de sub podul Băneasa a fost suficient ca să-mi pot păstra zâmbetul pe buze şi evita excesul de hormoni de stres, scăzându-mi astfel riscul de depresie. Şi cum frumosul este peste tot, chiar şi în Bucureşti, nu aveţi nici dumneavoastră, dragi cititori, nicio scuză realistă pentru a-l ocoli.