Era o vreme când eu și bunul meu prieten, doctorul C.S., petreceam mult timp împreună punând țara la cale. Astăzi, el e un reputat cardiolog la Paris, departe de țara căreia nu i-a păsat de cât bine putea să-i facă. Acum mai mulți ani, ne întâlniserăm la ziua unei colege. Nu mai țin minte despre ce se vorbea, dar mi-aduc aminte de el, stând sprijinit de un perete, și declarând, fără niciun fel de emfază, că „în viață trebuie să căutăm frumosul și adevărul”. Dacă aș fi spus eu chestia asta, cred că cei de față și-ar fi dat ochii peste cap exasperați de prețiozitatea mea, dar C.S. e un tip a cărui modestie obișnuită e atât de mare încât tot ceea ce zice e strict autentic și nu ai cum să nu îl iei în serios cu totul. Ca atunci când vorbește un mare om.

Așa că am ținut minte chestia asta cu frumosul și adevărul, ca pe o treabă simplă și adâncă.

Au mai trecut câțiva ani, și iată-mă citind un pasaj din Pietrele Veneției, ale lui John Ruskin. (Urma să călătoresc în Veneția, și voiam mai mult decât concizia admirabilă a ghidurilor Michelin.) Ruskin a fost un estet tare ciudat ca om, însă chiar și el se minuna de următorul paradox: cetățenii venețieni, în secolul XIX mult mai numeroși decât astăzi, erau indiferenți la frumusețea extravagantă a propriei lor cetăți. Un călător, fie și la a zecea trecere prin Veneția, nu poate decât să umble cu gura căscată, uluit de mareea ornamentală din jur. Însă indigenii, care au trăit în interiorul ei de la bun început, nu ridică ochii din pământ, către turlele din piața San Marco.

Realitatea e că orice om normal, obișnuit, dezvoltă imunitate la orice formă de frumos din lumea materială sau ideatică. Dacă există frumusețe obiectivă în lume, independentă de subiectivitatea umană, atunci am putea la fel de bine să fim scufundați într-un ocean sclipitor de splendoare, că nu ne-am da seama.

Desigur, e un lucru bun în treaba asta. Frumusețea produce mirare. Oricât am propovădui mirarea ca stil de viață, dacă am sta tot timpul cu gurile căscate ca turistul din Veneția, n-am mai realiza nimic. Să te obișnuiești și să-ți scadă sensibilitatea la frumos e un semn de normalitate psihică. Suspectez că, într-un fel, anumite boli psihice se însoțesc de o hipersensibilitate la frumosul și urâtul din jur (sunt pe aceeași axă), după cum, în depresia profundă, frumosul nu te mai mișcă în niciun fel. E nevoie de o cale de mijloc. Încă din zorii omenirii, probabil din paleolitic la Noul Testament, toate culturile conțin avertismentul imposibilității sau pericolului de a privi frumosul direct în față. Unii spun că arta în general, la începuturile sale rituale, a fost o mască, o protecție, un intermediar necesar între „sacru” și „profan”.

Dar dacă devenim imuni la frumos, ce speranță are țelul nostru, așa cum îl formulase prietenul meu? Ce rost are să căutăm frumosul, dacă el ne va scăpa de fiecare dată când ne apropiem de el?

Cheia e în cuvântul „căutare”. Frumusețea e accesibilă nu doar prin noutatea ei. Ci și prin efortul de a ajunge la ea. Suntem imuni la frumusețea care ni se oferă imediat, și poate asta e o protecție. Dar o putem regăsi dacă parcurgem, până la frumusețe o distanță, un drum îmbârligat, o un labirint. Poate fi orice labirint. Pentru mine, a fost labirintul convențional al turistului gură-cască (plecarea din orașul de baștină, zborul, desrădăcinarea temporară.) Pentru frumosul de lângă noi, cel camuflat de propriile noastre simțuri, e nevoie să călătorim fără să ne deplasăm. Pentur castanul înflorit în luna octombrie, din spatele policlinicii, a trebuit să călătoresc temporar, în toamnă. Pentru frumusețea copiilor mei am călătorit fără efort înapoi în lumea lucrurilor vechi, perene, și foarte simple. De multe ori, vehiculul nostru prin labirint e paradoxul, noutatea, incongruența aparentă.

Și adevărul, el unde e? Bănuiesc că în călătoria de dincolo de cuvinte.