Vă recomand cu căldură textul lui Vlad Mixich, ecou al știrilor despre epidemia de rujeolă din SUA.

Despre vaccinare, se scrie prea puțin și prea mult. Întreg discursul tinde să capete o coloratură delirantă. Când citești comentariile de sub articolele despre vaccinare, găsești mult mai rar îngrijorare autentică decât dogmatism îngust, cam ca în delirurile de persecuție sau în campania electorală. Îngrijorarea există, copios, dincolo de ecrane, chiar dacă nu o citim, și mă bucur că ni se mai aduce aminte de ea. Dincolo de orice discuție iresponsabilă e suferința interminabilă a oamenilor din carne și oase.

Tulburările de anxietate sunt pâinea mea de toate zilele. Am scris despre ele de mai multe ori, aici și în alte părți. Nicio viață nu e lipsită de anxietate. Ea e indispensabilă supraviețuirii, etc.

Anxietatea comunică cu rațiunea, dar nu e un produs al rațiunii. Anxietatea este un instinct, ca foamea sau sexul. Ne naștem cu ea, o avem încă dinainte să vorbim și să avem o rațiune și o domesticim treptat, pe măsură ce devenim autonomi. Pe măsură ce ne construim propriile repere, obiecte, credințe și iluzii, iar ideea că suntem muritori, fragili și nesemnificativi într-un univers vast și indiferent, devine acceptabilă într-un fel sau altul, adică putem să mai și uităm de ea și să ne vedem de viață. Însă instinctul nu uită treaba asta niciodată. Sistemul nostrul limbic, creierul de reptilă, nu uită niciodată nimic. E treaba lui să țină minte în locul nostru.

Să fii părinte include o doză mult mai mare de anxietate. Nu e nevoie să vă explic eu un asemenea truism. Instinctele se reapropie de suprafață când ai un copil. E normal și bine să fie așa.

Ceea ce nu e normal și bine e tot restul. Lumea înconjurătoare. Cantitatea uriașă de informație din jur. Ne puteam imagina o vreme când anxietatea și rațiunea erau în armonie. Ieșeai afară din peșteră, sau te dădeai jos din copac, și te gândeai cam cine ar putea să te mănânce astăzi. Pericolul era palpabil, îi auzeai mârâitul înfometat de după alt copac. Astăzi, te dai jos din vârful tău de bloc și intri în lume, care e în majoritatea ei virtuală și maleabilă.  Astăzi, “pericolele” sunt mai ales construcții artificiale, imaginate. Proiectate inteligent ca să declanșeze instinctul temerii. Animalele astea contemporane sunt, după cum vedem, mult mai periculoase decât tigrul preeriei. Dar nimeni nu se teme de pericolul real, pentru că atenția e distrasă de cel imaginar, de diversiune. E o perversitate în războiul ăsta psihologic care l-ar umple de indignare pe un tâlhar la drumul mare. E perversitatea, cercul vicios, al bolii psihice. Iar țintele nu sunt indivizii, ci masele.

Vreți teorii conspiraționiste? Întrebarea corectă nu e neapărat cine inventează delirurile astea anxiogene (sunt mulți), ci de ce. Și răspunsul e banal și probabil l-ați ghicit deja.

Banii.

Tot ceea ține de instincte se vinde foarte bine, tocmai pentru că e foarte greu să îi refuzi ceva instinctului. Știm toți că sexul se vinde, dar anxietatea se vinde mult mai bine, pentru că instinctul de teamă e mai puternic decât cel de reproducere, și mai gol, mai întreg, acoperit cu mai puține straturi simbolice. Și probabil că nu există instinct de care se poate profita mai mult decât anxietatea părinților. Inventând „enterocolita autistă”, Andrew Wakefield, unul dintre părinții controversei vacinurilor, preconiza câștiguri de peste 40 de milioane de dolari. Deși Wakefield a fost demascat, e prea târziu. Instinctul nu uită. Și argumentele raționale nu mai sunt la îndemâna oricui. Avem simțurile amorțite de atâta informație, iar dovezile nu sunt suficient de strident colorate. Și din nou, suntem din ce în ce mai puțin indivizi cu minte proprie, și din ce în ce mai mult particule din mase de oameni. Masele nu preau au rațiune, dar au instincte. În romanul numit, culmea, Wakefield (dar fără legătură cu medicul șarlatan), Andrei Codrescu imaginează un diavol care nu se mai ocupă cu corupția individuală a sufletelor, ci cu populații întregi. Așa merg lucrurile pe planeta cu 6 miliarde de oameni.

„Dar și industria farmaceutică face miliarde de dolari din vaccinuri.” Chiar așa este. Industria farmaceutică are ca obiectiv principal, ca orice industrie capitalistă, profitul. Dividendele acționarilor. Cu toții ne-am dorit capitalism, am votat capitalism, și în principiu suntem mai toți de acord că, de bine sau de rău, e singurul sistem compatibil cu civilizația și democrația occidentală. Gândiți-vă cum ar fi dacă, în loc de firmele de medicamente, ar trebui să contăm pe competența Statului și a Ministerului Sănătății pentru dezvoltarea de noi terapii. Apoi sper că veți mai reuși să adormiți la noapte. Ceea ce structurile de Stat trebuie să facă este controlul industriei farmaceutice. Și el există și e mai riguros decât vă imaginați. Nu oricine poate vinde un medicament fără studii lungi de siguranță și eficacitate, care durează ani de zile și includ mii de oameni, deși aparent e perfect legal să vinzi apă chioară și să pretinzi că vindeci autismul. Sau, dacă nu e legal, nimeni nu se supără. Decât noi, dar nu suntem prea vocali, de teamă să nu fim copleșiți de comentarii pline de ură. Nu de la oamenii îngrijorați și dezorientați, ci de la profesioniștii comentariilor de ură.

Este predispusă relația dintre medicină și industrie la conflicte de interese și fraude uneori de proporții? Sigur că da. Wakefield era medic cu toate patalamalele. Articolele lui au fost publicate, inițial, de reviste științifice serioase, chiar dacă retrase apoi. E relativ ușor să falsifici rezultate. Ne adaptăm cât putem din mers, dar niciodată nu ne adaptăm suficient. Medicina nu e infailibilă și incoruptibilă și toate crăpăturile din ea sunt tot atâtea ocazii pentru cei care vor să facă bani din ignoranță și din teamă. Cum bine zicea și Vlad Mixich, în România situația e mult mai tristă și mai periculoasă, tocmai din cauza asta. Dacă se pot face bani astfel în lumea civilizată, ce se poate face în țara unde toată lumea știe cât de ciubucari și incompetenți sunt medicii? Sau în care, cum comenta cineva ieri, doar o proporție infimă de psihiatri au orizonturi intelectuale de o lărgime acceptabilă? Cine stă să verifice afirmațiile astea? Ele sunt truisme, incontestabile și inebranlabile.

Și dacă șmecheria lui Wakefield, așa descoperită cum e, continuă să facă victime și să influențeze credințe azi mai mult ca niciodată, nu cumva oare e deja prea târziu pentru toată lumea? Nu ne-am rătăcit de tot în pânza deasă a anxietății, publicității și prostului raport semnal/zgomot?

Așa ar putea zice un mizantrop. Dar eu n-am un asemenea lux, așa că scriu textul ăsta.