O să vă spun un secret teribil despre mine: uneori mă duc la biserică. Foarte rar la slujbe, întrucât nu sunt un practicant adevărat, ca să nu mai zic că trotuarul din fața bisericii parohiei mele e blocat duminica de cele mai frumoase mașini din cataloagele auto. Dar, în zilele în care lucrez în centru și primesc cadou un interval liber, uneori mă urc pe bicicletă și, sub pretextul că mă duc să iau covrigi, intru într-una din aceste vechi clădiri bucureștene atât de particulare. O făceam și în Franța, la Metz, unde catedrala Sfântului Ștefan e cât parcul Tineretului, de e foarte ușor să te pierzi într-un cotlon, în sensul bun al cuvântului. O făceam și când dădeam consultații la Constanța, doar ca să am ocazia să văd mai des marea, descoperind cât de asemănătoare sunt, sub aspectul arhitectonic, biserica catolică Sf. Anton de Padova, catedrala ortodoxă și geamia Carol. Oare intenționat?

     Pentru scopul textului de față, nu e important de ce mă duc la biserică. Ajunge să zicem că simți, odată ce treci de ușa bisericii, că ai intrat într-o altă lume, sociologic vorbind, unde timpul trece altfel și îți permiți răgazul să te gândești nițel la ale tale și la ai tăi, cei care sunt și care nu mai sunt, iar gândurile parcă nu mai sunt atât de gălăgioase ca de obicei.

     Așa se face că, deunăzi, am intrat în biserica de lângă covrigăria mea preferată. E o biserică în plină renovare, cu totul înghițită de schelele de lemn. La ora aceea și în acea zi din săptămână, era, cum îmi place, aproape goală. Erau, desigur, doamnele de la lumânări. Una mai vârstnică, alta mai tânără. Cea vârstnică vorbea întruna, iar monologul dumisale nu era unul cucernic, ci cât se poate de lumesc și ar fi fost la el acasă și în stația de tramvai. Cea mai tânără asculta, dar în același timp, cu atenția distributivă pe care o invidiez foarte mult la tinerii de azi, butona și telefonul, ceea ce rezulta în niște sunete ciudate: blip, blop, blip, blop. Sunetele se răsfrângeau pe pereții goi și în turla bisericii, amplificându-se în buna acustică a locului. Și mai erau și muncitorii. Deplasându-se de colo încoace, cărând diverse recipiente și scânduri voluminoase, aveau propriile conversații lumești. Unii fumau prin curte, iar unul dintre ei, plin de avânt, fluiera. În mijlocul bisericii, ceea ce, după cum bine știm, este incalificabil. (Nu știm însă de ce. Unele lucruri sunt date și nu e locul nostru să le dezbatem.)

     Și de ce s-ar fi purtat oamenii aceștia altfel, până la urmă? Pentru ei, biserica nu era cu adevărat biserică, ci loc de muncă. Adică un cu totul alt spațiu sociologic. Comportamentul lor contrasta puternic cu mediul, dar ei nu erau câtuși de puțin conștienți de asta. Și de altfel, dacă ar fi fost, strădania de a se conforma atmosferei ar fi fost atât de mare și atât de plicticoasă, încât ar fi dus probabil laburnout profesional în cel mai scurt timp.

     Și aș fi fost un ipocrit dacă m-aș fi supărat. Pentru că și noi, profesioniștii sănătății, nu ne purtăm altfel la locul nostru de muncă, că e spital sau policlinică. La ușa salonului unde un om moare, două infirmiere vor vorbi, poate, de prețul kilogramului de cartofi. Potrivind perfuzia cu citostatic, o asistentă o va bombăni în gând pe colega care are o fustă prea scurtă. Ascultând povestea dramatică a unui om, medicul o înregistrează ca pe o placă pe care a mai auzit-o de o sută de ori, cu minuscule variații, și nu e câtuși de puțin interesat de singularitatea subiectivă a durerii.

     Împărțim același spațiu fizic cu pacienții noștri, dar lumile noastre sunt diferite, paralele și contrastante. De multe ori în aceeași zi de lucru, fluierăm în biserica celor pe care îi tratăm și nu ne dăm seama de asta. Și astfel alunecăm unii pe lângă ceilalți, iar interacțiunile dintre noi sunt și ele protejate, nu ne implică, noi doar ne angajăm în ritual, în gest, în rol, în stereotip. Oamenii se nasc, trăiesc, mor și sunt uitați, dar gesturile rămân.

     Ce s-ar întâmpla dacă nu ne-am purta astfel? Dacă am fi din când în când pe deplin conștienți de rolul nostru în drama acută la care participăm zilnic? S-ar produce un scurtcircuit? Lumile s-ar freca una de alta și ar lua amândouă foc? Omenirea ar regresa la stadiul arhaic de dinainte de existența societăților? Posibil, dar nu cred. Cred că impactul social nu ar fi mare. Ar fi un efect benefic individual, de ameliorare a stării diurne de veghe.

     Și, dacă nu ne place, avem mereu la îndemână o a treia lume paralelă, cea a telefonului. Blip, blop.