Printre altele, sunt un flâneur. Un boulervardier. Rareori îmi găsesc liniștea stând cuminte în casă: prefer, dacă chiar am un pic de timp de irosit, să ies pe stradă și să mă plimb aiurea. Această ocupație e considerată de mulți cel puțin o risipă, poate chiar o nebunie. Eu însă o văd ca pe o bună educație profesională. Meseria mea are loc mereu între patru ochi, dar în cabinet se mai află un oaspete invizibil. Spuneți-i colectivul, socialul, mulțimea. E mereu acolo cu mine și cu pacientul.

Așa că, din când în când, vreau să il privesc direct.

Din păcate, sunt introvert. Privesc mulțimea, dar nu pot să interacționez cu ea. Când mă plimb, e rândul meu să fiu oaspetele invizibil. Un beneficiu secundar e că uit de mine – ceva ce nu se întâmplă dacă mă plimb în natură sau la malul mării: acolo gândurile vuiesc mai tare decât vânturile și valurile. Nu studiez oamenii ca un stalker, pur și simplu mă las atins de fragmente de conversație, gesturi, uneori mici drame care se desfășoară „în timp real”, ceva ce, din nou, nu întâlnesc la cabinet. Mereu am de învățat, dar nu pot spune ce anume, rareori e vorba de lecții articulate. Mă familiarizez cu o dispoziție, cu un aer al lumii din care fac parte.

Spre deosebire de flâneurii originari, parizieni, nu intru niciodată prin cârciumi sau la terase, nu sunt în largul meu în ele, mă fac să mă întorc în propria piele, și asta e contraproductiv. Și poate aș vorbi cu oamenii, dacă s-ar ivi ocazia, prin alte țări mi s-a întâmplat să vorbesc cu străini și a fost mereu un mic miracol: un anticar din Atena, un tânăr dintr-un sat pustiu din Moselle, intrigat de aparatul meu de fotografiat (o unealtă foarte bună de devenit invizibil, alminteri). În București oamenii nu vorbesc în afara cercului propriu, de teamă, presupun. Cândva, era foarte periculos să faci asta, și cei care nu au prins acele vremuri se tem oricum și nici nu știu, așa au învățat.

Mi-aduc aminte de o singură conversație, cu un domn în vârstă, acum peste zece ani. În autobuz. Vorbitul era pentru el o nevoie urgentă, căci era probabil foarte singur. Mi-a spus, fără să îl întreb, că treceam pe lângă locul unde fusese cândva stadionul Venus, pe care el îl apucase când era mic.