Mă întorceam ieri de la piață, când am trecut pe lângă o camionetă încărcată cu ferestre. Ferestre à l’ancienne, din sticlă obișnuită în rame de lemn cu vopseaua scorojită. Știam ce se întâmplase, cineva s-a hotărât să-și pună în sfârșit termopane. În Piața Amzei au mai rămas case bucureștene vechi, dărăpănate, cu geamlâcuri. Ieri, un alt geamlâc își terminase lunga carieră de filtru al privirilor către mahalaua centrală.

Acum câțiva ani, în plină febră a termopanelor, de obicei vedeam doar cioburi. Uneori, ploua pur și simplu cu cioburi pe lângă blocurile din Rahova. (Bine, în Rahova plouă cu lucrurile cele mai surprinzătoare.) În exuberanța înnoirii, nimeni nu mai avea milă de vechile ferestre, cel mai simplu era să le faci praf cu ciocanul și să dai la gunoi.

Acum însă, că lumea e mai săracă și mai prudentă, geamlâcul din centru a fost încărcat cu grijă în camionetă și s-ar putea să-și găsească altă lume a cărei imagine să o decanteze lent. Poate niște copii se vor uita prin el pe o stradă din Ferentari, să vadă dacă a stat ploaia și pot ieși la joacă. Sau, mai probabil, o să apere de frig o bătrână nonagenară care stă singură într-o casă scufundată pe jumătate în pământul alunecos al unui sat din Bărăgan. Ramele sunt duble și solide. Habar n-am, nici nu știu de ce mă gândesc la treburile astea. Când eram copil, aveam o imaginație exagerată, care, cu timpul, s-a tocit în bunul simț al maturității, dar se pare că ceva tot  a mai rămas, de mă gândesc la lucrurile astea în loc să fiu atent să nu scap copilul din mână în timp ce ies pe carosabil pentru că trotuarul e blocat de mașini parcate. 

Mă gândesc de asemenea că există o evoluție culturală a ferestrelor. Blake vorbea de crăpăturile înguste ale cavernelor preistorice, iată că acum le-am căptușit cu termopan. Îmi place termopanul, pentru că izolează bine. Cândva nu mă interesa izolarea. În același cartier în care stau acum, în aceeași perioadă a anului, auzeam vrăbii, guguștiuci, ceva mai târziu și pescăruși, rumoarea haotică a copiilor care mergeau spre școală, fiare vechi cumpăr, vocile familiare ale vecinilor, în fine, lucruri interesante, fundalul sonor al vieții mele. Acum am impresia că nu e nimic interesant de auzit, dar nu cred că am deplină dreptate. Sigur mai e ceva, dar și eu sunt mult mai puțin interesat. Prefer să fiu adăpostit, să mă retranșez. Și peste tot, văd aceeași strădanie de a construi bule tot mai mici, bunkere minuscule. Numai “familia nucleară” are loc într-o bulă din asta. Verii și mătușile n-au decât să stea în bulele lor.  Când eram mic, aveam atâtea rude de vizita vara încât devenea enervant, îmi răpea din timpul de joacă. Acuma, deși arborele genealogic e la fel de vast, nu mai e nimeni de vizitat. Sunt convins că și la tine e la fel, cititorule. Și când ieși afară, mai bine să o faci într-o bulă de oțel,

Desigur, acum am fereastra monitorului, prin care te văd pe dumneata, și mare lucru, cum altfel ne-am fi cunoscut? E o fereastră imperfectă și poți la fel de bine să te ascunzi după ea, nu doar să fii văzut, dar e mare lucru oricum. Doar că, uneori, am impresia că alți oameni se privesc prin ferestrele astea, nu tu și cu mine, ci niște personaje fantastice.

Între timp, tu și cu mine trăim uneor senzația pregnantă că vorbim cupereții din jur.

Într-o poezie simbolistă care mă preocupa când aveam vârsta și lipsa de bun simț de a mă preocupa de asemenea lucruri, și în care era vorba despre ferestrele unui spital, un tânăr Mallarmé se întreba dacă ar putea sparge dinăuntru geamurile , ca poată decola. Dacă ar fi trăit astăzi însă, sunt convins că s-ar fi bucurat nițel, ca și mine, văzând un geamlâc care a scăpat de ciocan.