Ideea că practica medicală ar putea fi intrinsec frumoasă are ceva respingător. Desigur, satisfacțiile profesionale sunt frumoase pentru medic, dar cu toții știm că meseria noastră e departe de a fi o continuă satisfacție și mai aproape de a fi cel mai intim contact cu suferința și boala pe care un om îl poate avea fără să fie el însuși cel bolnav. Din suferință se poate naște frumusețe, iar boala însăși are valoare simbolică, dar niciuna nu poate fi frumoasă în sine, nici măcar atunci când Marguerite Gautier își codifică semiologic evoluția tuberculozei folosind culoarea unei camelii, în romanul lui Dumas Fiul. E o dovadă a măreției și transcendenței naturii umane că putem, rar dar memorabil, deriva lucruri minunate din cea mai atroce durere, dar doar atunci când e propria noastră durere. Să vezi ceva frumos în suferința altuia pare ceva cinic, dacă nu pervers.

Și cu toate astea, marea majoritate a medicilor își iubesc profesia, cu toate defectele și riscurile ei cu tot. Uneori o urăsc, dar nu ar face-o dacă nu ar iubi-o mai întâi. Nu e o meserie care să fie făcută blazat și automat, ca să ai un salariu și un loc călduț în societate, nici pentru bani mulți și să dese vacanțe tropicale. Deși unii beneficiază de ele, de ce să fim ipocriți: într-un reportaj recent din The New Yorker, despre cazul notoriu în care doi neurochirurgi au infectat, în scop terapeutic, creierele unor pacienți cu glioblastom în fază terminală, reporterul nu ratează ocazia să menționeze câte Maserati-uri avea unul dintre medici (patru, dacă vă întrebați). Dar atât blazarea cât și carierismul sunt instanțe patologice ale unei practici medicale deviante. Nu beneficiile secundare sunt cele care ne determină să continuăm în ciuda uzurii și dezavantajelor, ci ceva din pasiunea artistului pentru opera lui. Și cuvântul pe care mai toți l-am alege ca să descriem ceea ce facem este „frumos”. Percem frumusețe în procesul nostru diagnostic: unele cazuri sunt „frumoase” prin complexitatea sau particularitatea lor. Exact ca pentru poeții francezi simboliști, opusul frumosului în acest caz nu este urâtul, ci banalul. Avem zilnic cazuri banale, mereu asemănătoare, și, din când în când, câte un caz frumos!

Ar trebui să vedem în această contradicție o problemă etică? Și dacă da, ar trebui să ne modificăm comportamentul, ca să o rezolvăm? Ar trebui să devenim dezgustați de ceea ce vedem zilnic la cabinet, în salon, în sala de operație? Ar trebui să recunoaștem că suferim de un soi de psihopatie care nu doar că ne imunizează la suferință, ci ne și face să extragem din ea un principiu hedonic?

În absența succeselor fulminante pe care le au, de exemplu, chirurgii cardiovasculari, una dintre marile satisfacții ale profesiei de psihiatru este punctul de vedere privilegiat pe care îl avem asupra vieții oamenilor: niciun caz nu e banal, și fiecare pacient are o poveste unică pe care o parcurgem cu nesaț. Nu m-am gândit să mă simt în vreun fel vinovat pentru asta până când Salman Rushdie nu ne-a numit, pe noi, doctorii, „voyeuri legitimzați”. Eram rezident în primul an când am citit romanul lui, „Rușinea”, deci am început de foarte devreme să mă simt rușinat și să mă interoghez deontologic asupra moralității frumuseței în medicină.

Mi-am adus aminte de toate astea citind memoriile lui Oliver Sacks (On the move-A life), apărute la patru luni după depistarea metastazelor care aveau să-l ucidă. Sacks, medicul scriitor, autor, printre altele, al Omului care își confunda soția cu o pălărie, e el însuși în centrul acestei probleme. De-a lungul timpului, criticii i-au reproșat periodic ilustrarea cazurilor excepționale în cărțile sale. Un critic englez l-a botezat „Omul care și-a confundat pacienții cu o carieră literară”, altul i-a numit cărțile „un circ intelectual”. Deși nu e nimic senzaționalist în textele sale, ele sunt fără îndoială foarte frumoase. Sacks însuși recunoaște că e problemă delicată. În „On the move”, relatează un episod de la începutul carierei sale, când aspira să devină cercetător, și a organizat o expoziție fotografică cu imagini de microscopie electronică ale degenerescenței axonale în diverse boli rare neurologice și toxice. Ea a avut un succes important, oamenii putând admira „frumusețea deosebită și aspectele interesante ale celor trei distrofii” (p.131 din traducerea în română). E evident că expoziția a fost în mai mare măsură una artistică decât una științifică, dar trebuie cele două laturi să fie neapărat separate complet? Nu pot oare coexista?

Tudor Vianu își începe Estetica stipulând două categorii de frumos, atât de deosebite încât ar trebui să folosim cuvinte diferite pentru ele. Mai întâi e frumosul inspirat de natură, cel al unei zile însorite, al munților și al mării, al râsetului unui copil. El este automat și intrinsec, ne bucurăm de el fără efort, e în genele noastre. Există însă și frumusețe artificială, frumusețea unei opere de artă, și doar cu acest gen de frumusețe se ocupă critica și estetica. Cred că în această dihotomie se află rezolvarea dilemei noastre etice.

Nu există frumusețe naturală în boală. Există, cel mult, urâțenie naturală, rău și suferință. Însă felul în care ne apropiem de boală poate conține frumsețe estetică. Rolul unei opere de artă este, în cele din urmă, transcendența. Trăirea unui om, în intimitatea ei cea mai profundă, e transmisă mai departe altor oameni, la capătul unui lung efort intelectual, dar cu toatea astea nemijlocit. În medicină, frumusețea îți permite să te apropii de ceea ce altfel ar fi de neatins.E o platoșă la adăpostul căreia te poți înconjura de boală și de moarte, fără să te îmbolnăvești tu însuți, dar continuând să simți. Precum în literatură sau în muzică, frumusețea în medicină în același timp ascunde și revelează, protejează și expune.

În continuare nu știu dacă este morală, dar știu că e necesară. Precum restul omenirii, nici medicii nu pot trăi cu adevărat fără frumusețe în viața lor. Iar viața lor este medicina.

(Imagine: Lecția de anatomie a dr. Nicolaes Tulp de Rembrandt, originalul expus la Mauritshuis în Haga)