Recent, o știre ciudată a dat un tur rapid prin mai toată presa de limbă română: cică Organizația Mondială a Sănătății ar fi decis că dragostea este o boală. Articolul a fost preluat sub o formă sau alta de multe media, dar n-am văzut nicăieri o citare a sursei . Nimic de genul ăsta nu apare pe site-ul oficial al OMS; la codul F63.9 (menționat de unele articole ca fiind codificarea oficială OMS a dragostei) figurează “habit and impulse disorder, unspecified” – tradus la noi “tulburări nespecificate ale impulsurilor și obiceiurilor”, traducere improprie, pentru că “habit” are o conotație patologică pe care cuvântul “obicei” nu o redă: ne aflăm la capitolul care include jocul de noroc patologic, cleptomania, piromania, și alte asemenea comportamente puternic condamnabile social. Așadar, dragostea nu a primit un cod, cum ni se spune în presă: codul F63.9 exista dinainte și e utilizat de psihiatri atunci când sunt în fața unei situații clar patologice din categoria respectivă pe care nu au cum să o clasifice altfel.

Chiar dacă a existat vreo sursă pentru știrea asta (poate nu am căutat eu prea bine), ea a fost cu siguranță ciudat interpretată. Articolul românesc nu spune nimic de genul: “în anumite circumstanțe, obsesia față de altă persoană poate fi patologică”, nici “uneori suferința din dragoste poate fi prea mare” ci declară, la modul grosier și simplist, că “dragostea e o boală”. Sper că e evident pentru toată lumea că o asemenea afirmație este falsă. Nu, dragostea nu este o boală, ci o emoție omenească superioară, evoluată, unică. Multe animale sunt capabile de atașament, care este o emoție primară, înnăscută, doar oamenii sunt capabili de fenomenul mult mai matur, plenar și responsabil care este dragostea, dar nici măcar ei de la bun început, ci ca urmare a unui proces de maturizare a personalității. Nu cred nici măcar că are rost să facem exerciții de imaginație, de genul: ce s-ar întâmpla dacă mâine, toți cei ce vă iubesc ar fi subit “vindecați” de această “boală”, ca să demonstrăm enormitatea afirmației generice.

Acum că am spus lucrul ăsta, putem să mai restrângem puțin aria de investigare. Poate că știrea respectivă nu se referă la dragoste în general, ci la îndrăgostire. Luat așa, articolul este mult mai țintit, și generază o imediată undă de aprobare în rândul cititorilor. Nu că ar conține mai mult adevăr științific, ci din cauza simpatiei imediate pe care toți o avem față de suferința din îndrăgostire, pe care toți am trăit-o, asta dacă suntem normali. La baza succesului știrii stă așadar un paradox: un fenomen universal uman, a cărui absență din viața cuiva pune mari semne de întrebare, e considerat o boală psihică. Sunt menționate chiar și cauze biochimice: “Cercetătorii au observat că la aceștia, nivelul de serotonină (substanță responsabilă cu fericirea) din creier este scăzut, asemănător cu al celor care suferă de  tulburări obsesiv-compulsive. ” (sursa aici)

Așadar, cercetătorii au descoperit și substanța care stă la originea fericirii. Oare ce s-ar întâmpla dacă ne-am apuca să consumăm toți suplimente alimentare de serotonină? Dacă s-ar pune, de exemplu, serotonină în apa de la robinet. Am fi oare fericiți, neîndrăgostiți și ne-obsesivi-compulsivi? Din păcate, nu. În afară de o posibilă diaree (serotonina are diverse roluri și în tubul digestiv), nu s-ar întâmpla mare lucru. A spune că serotonina este fericire este la fel de simplist și grosier ca a spune că dragostea e o boală. Nu știu dacă există persoane care iau asemenea afirmații ca atare. Ar putea însă să existe persoane care să dea crezare faptului că niște oameni de știință sau medici serioși ar putea fi cei care cred în asemenea afirmații. Lucru care mă afectează direct, pentru că întărește prejudecata conform căreia psihiatrii sunt niște autosuficienți care habar nu au de subtilitățile vieții umane, încercând cu orice preț să reducă totul la o medicalizare biologică sterilă.

Și nu e singurul efect nociv al unui articol precum cele citate mai sus. În zilele noastre, articolele de presă nu se limitează la a reflecta realitatea (mai mult sau mai puțin distorsionat). Ele creează realitate. O realitate culturală, dar cât se poate de palpabilă, și uneori mai strălucitoare și mai puternică decât realitatea inițială. Dacă presa va susține în mod sistematic și îndelungat cum că dragostea este o boală, atunci, la limita extremă, dragostea va tinde să devină o boală. Ei, nu e chiar așa, dar uite că pot să mă joc și eu cu supra-simplificări 🙂

Ceea ce trebuie noi să facem, atunci când ne întâlnim cu suprasimplificări, este să încercăm măcar să dezgropăm fragmentele de adevăr de la care s-a pornit. Este îndrăgostirea un fenomen biochimic? În mod sigur este ȘI un fenomen biochimic. Tot ceea ce înseamnă viață este fenomen biochimic. În ce măsură putem explica lucrurile exclusiv prin biochimie, este un subiect pentru o însemnare viitoare. Cert este că există studii extrem de serioase despre biologia îndrăgostirii. Găsiți unul dintre ele aici. Din el aflăm despre rolul ariei tegmentale ventrale drepte, al nucleului caudat postero-dorsal și al sistemului dopaminic de motivație, investigate prin imagistică cu rezonanță magnetică funcțională, și alte asemenea lucruri care nu prezintă, sigur, atracția unui articol de două paragrafe din presa centrală, nici nu pretind că sunt un adevăr absolut, dar reprezintă cea mai bună încercare cinstită a omului de a se apropia de adevăr din direcția biologică. Că metabolismul serotoninei la nivelul creierului este modificat, atât în îndrăgostire cât și în unele tulburări psihice, pare să fie de asemenea adevărat, dar nu la modul “e prea puțină serotonină”, ci în moduri mult mai complexe și mai subtile.

Este îndrăgostirea automat patologică? Având în vedere că toți ne îndrăgostim, și că e foarte bine că o facem, nu, nu e patologică.

Poate îndrăgostirea să fie patologică? Din păcate, poate să fie, în anumite cazuri. Clasificările internaționale ale bolilor încearcă mereu să găsească categorii de boli, adică să delimiteze clar niște entități patologice. În ceea ce privește psihicul uman, adesea problema trebuie pusă nu doar categorial, ci dimensional. Există o continuitate între fenomenele psihice normale și cele patologice. Cu toții putem fi temători, dar la un moment dat anxietatea ne poate strica viața: atunci avem de-a face cu o “tulburare psihică”. Exact la fel stau lucrurile cu îndrăgostirea. O obsesie este definită ca o idee ce se impune minții noastre, o acaparează, dar produce suferință și am vrea să dispară. Îndrăgostirea nu este în mod normal o obsesie, pentru că, deși persoana de care ne-am îndrăgostit ne acaparează toate gândurile, acest lucru este adesea plăcut și ni-l dorim din plin. Când nu mai e plăcut, când ne strică viața, când am dori să ne putem gândi și la altceva, dar nu reușim, atunci îndrăgostirea produce o suferință acută. Chiar și acest lucru poate fi normal: toți am fost probabil respinși de persoane de care ne îndrăgostisem, măcar o dată în viață. Toți am fost “bolnavi din dragoste”.

Dincolo de o anumită limită, lipsa de control asupra propriilor sentimente poate deveni patologică, și un psihiatru poate să fie de ajutor. Alteori, ajutorul lui e chiar obligatoriu. Știm că limita asta a fost depășită atunci când suferința este prea mare pentru a mai putea fi suportată, sau când apar idei de suicid, sau când viața persoanei în suferință este profund schimbată și afectată. Pentru că îndrăgostirea e un fenomen universal, și pentru că toți ne considerăm înțelepți față de îndrăgostit, există riscul ca suferința asta să fie minimizată de cei din jur, atunci când de fapt persoana afectată ar avea mare nevoie de ajutor. După cum psihologia clinică tinde adesea să ignore suferința din îndrăgostire. Dacă în articolele din presă e un sâmbure de adevăr, probabil că aici îl găsim.

Alteori comportamentul “îndrăgostitului” nu mai este acceptabil, din punct de vedere social sau personal – de exemplu, atunci când se forțează pătrunderea în intimitatea obiectului îndrăgostirii, așa cum se întâmplă în “stalking”. Unele persoane practică genul ăsta de hărțuire fără să vrea să o facă, nu se pot abține, deși realizează anormalitatea situației, care e, într-adevăr, similară cu cea din tulburarea obsesiv compulsivă. Aici ar merita poate pus faimosul cod F63.9. În Statele Unite, se vorbește despre “obsessive love disorder”, care nu e codificată oficial, dar există grupuri de terapie și o importantă popularizare a problemei.

Mergând mai departe, există persoane care nu mai au critica asupra realității anormale a comportamentului lor: așa stau lucrurile în anumite tulburări delirante, cum este delirul erotomaniac.

Însă acestea sunt cazuri clare și chiar extreme de tulburări psihice. Nu cred că putem vorbi aici de o patologie specifică dragostei, ci de o patologie a minții, în totalitatea ei.

După îndrăgostire, urmează evoluția pe termen lung a iubirii: relația cu persoana iubită. Și aceasta poate să fie grevată de o întreagă patologie. Există relații abuzive, de dominare, de dependență, de manipulare, sadism, etc. În tulburarea de personalitate borderline, relațiile furtunoase, dar instabile și adesea nefericite, sunt mai curând regula. Mi-aduc aminte de un melodie pop foarte la modă anul trecut, cu un videoclip în care Rihanna și Eminem se cotonogeau reciproc și totuși cică se iubeau.  Asta dacă putem vorbi de dragoste autentică: părerea mea e că e vorba de atașamentul primar, reflectat în relații simple de dominanță și dependență, relații în care domină cantitatea, și nu calitatea emoțională. Așa că nici în cazurile acestea nu putem spune că “dragostea este o boală”.

Ba chiar dimpotrivă. În toate regiunile în care psihiatria atinge problematica relațiilor romantice dintre oameni, problema nu e dragostea în sine, ci absența, deficitul, disfuncția dragostei. Și, într-un sens mult mai larg, toate tulburările psihice sunt caracterizate, într-un fel sau altul, de afectarea emoțiilor îndreptate către ceilalți.

Și da, îndrăgostirea te apără de bolile de inimă – VEZI ACUM cum*. 🙂

[Imagine: Annie Swynnerton, Cupidon și Psyche, 1891, sursa]