Florin Chirculescu (pseudonim literar: Sebastian A. Corn), este, printre altele şi în ordine aleatorie: scriitor, chirurg toracic, şef de sindicat medical.
A imaginat un nou procedeu chirurgical, fixarea voletului costal cu material textil. Romanele sale, pe care le publică într-un ritm constant din anii ’90, au fost de fiecare dată premiate literar; „2484-Quirinal Ave“, „Cel mai înalt turn din Baabylon“, „Imperiul Marelui Graal“, „Vindecătorul“ sunt printre titlurile cele mai populare. În lumea online, e cunoscut şi datorită blogului său, „Împricinatul de Corn“. Cel mai recent roman al său, „Ne vom întoarce în Muribecca“, va fi lansat vineri, 21 februrarie, la ora 18, la Centrul socio-cultural „Jean-Louis Calderon“ din Bucureşti.

Vlad Stroescu: Domnule doctor, pentru că eşti chirurg, ai automat o persona publică, pentru pacienţii dumitale. Pe lângă asta, numele Florin Chirculescu este sonor printre medici, mai ales datorită unei faimoase scrisori deschise de acum cinci ani, cu care foarte mulţi dintre noi am rezonat dureros, şi pentru implicarea ta socială şi sindicală de atunci şi până azi. Cititorii de SF, din care unii întâmplător sunt medici, îl ştiu pe Sebastian A. Corn de vreo douăzeci de ani. Alţii îi citesc însemnările savuroase de pe blog. Sunt deja vreo patru identităţi. Sau e una singură?

Florin Chirculescu: Eu cred că e o singură identitate sau, cel puţin, aşa sper… Uite, citeam chiar aseară o carte despre cea mai mare dramă care s-a petrecut pe Everest: în 1996, la 10 mai, viscolul i-a surprins pe cei care cuceriseră vârful, ucigând doisprezece alpinişti în numai două zile. Autorul cărţii, Jon Krakauer, el însuşi alpinist, aminteşte la un moment dat că mulţi dintre cei care cuceriseră vârful cu acea ocazie erau… medici. Nu poţi să-ţi dai seama cât de mândru m-am simţit când am citit cuvintele lui Krakauer despre colegii noştri – în linii mari, spunea că doctorii au o voinţă ieşită din comun, că nu se opresc la primele semne de dificultate, că sunt îndârjiţi, că găsesc soluţii în situaţii critice etc. De altfel, după ce ghizii de mare altitudine au pierit atunci, cel care a preluat conducerea grupului prins în viscol a fost un anatomopatolog canadian, un cercetător. Iar salvarea cea mai spectaculoasă l-a avut ca actor principal tot pe un medic, care a reuşit să coboare Everestul pe propriile-i picioare după ce toţi ceilalţi l-au crezut mort în două rânduri.
Medicul nu are cum să fie doar medic. Medicul are o profesiune deschisă, medicul trăieşte zi de zi într-o zonă sumbră în care ceilalţi nu pătrund. După cum l-am auzit cândva pe doctorul Radu Dop, profesia noastră începe acolo unde se încheie normalitatea celorlalţi, iar medicul este cel care se vâră, fără încetare, în teritorii necunoscute, neclare, dramatice. Un medic n-are cum să NU fie şi altceva decât medic. Unii urcă pe Everest, alţii sunt violonişti sau pianişti, alţii sunt scriitori – despre acest din urmă aspect, ai putea să vorbeşti şi tu… Chiar aşa, Vlad Stroescu, tu ai mai multe identităţi?

VS: Ca absolut toată lumea, am câteva identităţi concentrice, tată, psihiatru, jurnalist amator la „Viaţa medicală“. Nimic interesant, totuşi. Cei care te cunosc (plus cititorii blogului) ştiu deja că ai călătorit foarte mult. E lucrul ăsta important? Ar trebui scriitorii să călătorească?

FC: Cred că orice om ar trebui să călătorească. Cu cât mai mult, cu atât mai bine. Lăsând la o parte că din orice călătorie serioasă înveţi cât dintr-o sumedenie de cărţi, până la urmă, călătoriile îţi arată clar că suntem la fel cu toţii, cu bunele şi cu relele noastre. Nu e obligatoriu ca un scriitor să călătorească (Jules Verne spunea că cele mai teribile călătorii sunt cele din fotoliu, cu o carte în braţe), dar călătoriile îţi schimbă suficient de mult punctele de vedere standard şi-ţi ridică întrebări pe care banalele plimbări prin parc n-ar reuşi să le scoată la iveală. Orice călătorie este o explorare a naturii umane, atât a celor cu care ai plecat la drum, cât şi a necunoscuţilor pe care îi întâlneşti.

VS: Poţi să ne zici şi alte lucuri din biografia dumitale, aşa, cum erau pe vremuri notiţele de pe spatele cărţilor cu autori clasici? Ne-ar ajuta să înţelegem mai bine fenomenul.

FC: Hei, nu mi se pare corect! Cum să vorbesc eu despre mine? Nu e elegant. Pot să spun doar nişte generalităţi, cum ar fi, de pildă, cea referitoare la mintea românului de pe urmă. Mi-ar fi plăcut să fiu mult mai inteligent în multe situaţii, mult mai moral şi mai înţelegător, astfel încât să nu săvârşesc acele greşeli pe care ştiu bine că le-am săvârşit. Şi-ar fi bine să ţin cont de chestia asta şi de-aici înainte.

VS: Chirurgia toracică şi scriitura sunt două dintre cele mai dificile meserii din lume. Familia – la fel. De dormit şi mâncat, mai ai timp? Cât despre motivaţiile dumitale, sunt ele interioare, un soi de nelinişte? Sau altceva? Sigur nu eşti de origine extraterestră?

FC: Sunt exact ca tine! Mănânc pe fugă şi dorm puţin, ca mai orice medic. Cât despre motivaţii… Mă emoţionează un subiect. Mă gândesc la el. Dacă subiectul persistă şi nu pot să scap de el, sau dacă nu pot să-l înţeleg (iar chestia asta se întâmplă des), atunci, ce să fac? Mă apuc să scriu, în speranţa că o să-mi limpezesc lucrurile. Cred că ăsta e motorul scrisului meu : mi-e greu să pricep şi mi-e greu să mă pricep. Şi-atunci, în loc să vin la tine şi să-ţi pun întrebări, că ce se întâmplă cu mine, că de ce nu-mi place una sau alta, că de ce am nu-ştiu-ce frustrare – ei bine, atunci încep să scriu.

VS: Hm, originea extraterestră ar fi dat mai bine în interviu… În fine. Nu găseşti eticheta „SF“ prea îngustă? Cărţile dumitale sunt în mod sigur mai mult decât SF. Sau e SF-ul mai mult decât el însuşi, dar lumea nu prea ştie?

FC: Eticheta SF, mda… Prin anii ’90, făceam parte dintr-un grup de scriitori: „cei care nu“, ne plăcea nouă să spunem despre noi. Niciunul dintre noi nu afirma că scrie SF – stilul nostru era mai degrabă un soi de „fusion“, care încerca să recupereze teme şi motive din literatura SF standard în ceea ce academicii denumesc „mainstream“. Literatura care mă incită cel mai mult nu este realismul – sincer să fiu, nici nu cred că realismul pur şi dur mai este adecvat zilelor noastre, locul lui a fost luat de reportajele de investigaţii făcute cu har. Literatura anilor noştri trebuie să însemne mult mai mult. Cred că merită să decojim straturile superficiale ale realităţii ca să găsim scurtături spre esenţă. Budiştii contemplează – scriitorii contemporani ar trebui să-ţi ofere o cale inteligibilă spre esenţa care îţi este interzisă de viaţa cotidiană… Cam preţios, nu? Cam preţios, dar aşa cred eu că stau lucrurile, nu ştiu cum să explic altfel literatura pe care o merită zilele noastre.

VS: Noua ta carte se cheamă „Ne vom întoarce în Muribecca“. Eu ştiu de pe acum că o s-o citesc. O poţi recomanda în câteva vorbe cititorilor „Viaţa medicală“, care nu sunt toţi şi amatori de SF?

FC: Cu cartea asta e o mare problemă. Elementele de SF din ea sunt extrem de… sărace. Am discutat cu redactorii cărţii că ar fi mai bine, poate, să nu intre într-o colecţie SF, dar până la urmă ei au zis că nu-i găsesc alt loc. Ce să-ţi spun? Un puşti de 13 ani, rus, descendent dintr-o familie de ruşi plus evrei, se împrieteneşte cu un indian din jungla Amazoniei şi pleacă cu el într-o călătorie spre… Muribecca, o cetate pierdută în junglă, care a făcut obiectul unor explorări în anii ’20 ai secolului trecut. Au fost nişte explorări serioase, să ştii, au avut loc cu girul mai mult decât respectabil al Societăţii Regale de Geografie. Ei, bine, călătoria puştiului şi a indianului mi-a permis să opun ideile care mă macină astăzi: consumerism vs. morală, comunism vs. capitalism, cercetare universitară adevărată vs. granturi cu orice preţ, individualism vs. empatie… N-ai cum să scrii despre asemenea probleme fără să nu plictiseşti şi-atunci, m-am străduit să spun o poveste care să susţină toate aceste antiteze. Mi s-a părut OK să contrapun un copil modern, care se joacă pe computer, cu un indian care se pricepe să ia urma vânatului în junglă, ca să scot la iveală aceste antinomii, să le zicem. Fireşte, există şi un filon SF în toată povestea – motivele SF sunt nişte „scurtături“, după cum spuneam mai sus, ele creează un miniunivers metaforic.

VS: Dacă eu unul ar trebui să recomand un roman de-al dumitale cuiva care nu te-a mai citit, mai ales dacă cititorul e medic, probabil ar fi „Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine“. Dar care e cartea, din cele scrise de dumneata, în care te simţi cel mai bine, ca acasă? Dacă există una, desigur.

FC: Cred că o să fie următoarea carte pe care am s-o scriu: Greva păcătoşilor, o docudrama care se bazeză pe cele întâmplate în ultimele nouă luni, cele premergătoare grevei ratate a personalului sanitar de la finele anului trecut. Uite, ăla o să fie un roman fără intervenţie SF. Va fi ceva realist, cât se poate de realist, în care n-o să iert pe nimeni, nici pe mine măcar. Dar, n-o să fie doar un reportaj pur şi dur, ai să vezi, pentru că literatura, după cum spuneam, trebuie să aducă şi elemente suplimentare… De pildă, un conflict fundamental.

VS: Cred că în cartea asta am avea mulţi de scris măcar câteva rânduri amare. Dar dintre cărţile scrise de alţii?

FC: Îmi place foarte mult alpinismul. Primele mele obsesii au fost legate de cucerirea optmiarilor, de expediţiile în Himalaya. Prin urmare, cartea în care m-am simţit ca acasă în ultima vreme este „The Abominable“, de Don Simmons. Este o carte despre o prezumtivă reluare a expediţiei spre Everest, în 1925, pe urmele lui George Mallory şi a lui Sandy Irvine, care au pierit undeva, sus, pe munte, pe creasta de nord-est.

VS: Nu te-a tentat vreodată a) să-ţi practici meseria în altă ţară şi b) să scrii în altă limbă, de un mai larg balans?

FC: Dacă aş fi fost mai tânăr, aş fi plecat să lucrez în altă ţară. Mă rog, cel puţin aşa cred când sunt foarte nervos. Cât despre limbă, ştii cum se spune: te naşti într-o limbă, aşadar, cum să scriu eu în alta? Uite: având eu noroc în viaţă de părinţi foarte atenţi, am avut şansa să învăţ să scriu în franceză înainte să scriu în română – vreau să spun că mi-e foarte comod să scriu în franceză, ca şi în engleză, de altfel. De simţit, însă, chiar dacă am călătorit mult şi am fost obligat să vorbesc la fel de mult, atât în engleză, cât şi în franceză, de simţit cu adevărat simt doar în română. Adică, aş putea foarte bine să lucrez în altă ţară, dar cum să simt în altă limbă? Eu, unul, n-am cum. Poate că nu mă duce capul mai mult.

VS: Un sfat pentru acei medici dintre noi care îndrăznim să ne imaginăm şi scriitori?

FC: De ce doar să-ţi imaginezi? Pune mâna şi scrie! Eşti doctor, deci scrisul e ca mersul pe jos.

(Viața Medicală, februarie 2014)