Desigur, teoriile sunt contradictorii în acest domeniu, iar dovezile solide, de nivel A, sunt puţine, însă consensul precar în acest moment pare să fie că medicii sunt şi ei oameni. Studiile care susţin această ipoteză se bazează mai ales pe trăsăturile umane negative: medicii sunt corupţi sau coruptibili, greşesc mai mereu, se enervează, sunt nepoliticoşi şi chiar chiulangii, în fine, ca tot omul, nu îşi respectă deloc standardele profesionale. Aparent, cândva existau medici aparte, în niciun caz oameni, ci mai curând sfinţi sau extratereştri, atât infailibili (prin har şi inspiraţie), cât şi inepuizabili. Dar ei sunt de mult dispăruţi şi medicii actuali sunt ceva mai aproape de media omenească generală, chiar dacă prezintă adesea manifestări de neomenie.

Foarte puţină atenţie e dată posibilelor dovezi de umanitate pozitivă.

Au medicii familii? Au oameni dragi în jurul lor? Au soţi, soţii, copii cu care se joacă? Şi cum arată familiile astea, dacă ele exisă? Sunt la fel precum familiile obişnuite, sau în ele pluteşte ambianţa albă şi cu miros de dezinfectant pe care o regăsim în clinici (mă rog, în clinicile ideale din lumea platonică, cele reale fiind mai nuanţate)?

Întrebarea e foarte serioasă. Întreaga întrebare, inclusiv partea cu umanitatea medicilor. Desigur, medicii din jurul meu sunt majoritatea familişti, dar ştim că experienţa personală nu are valoare ştiinţifică, aşa că am deschis motoarele de agregare a jurnalelor de specialitate. Unde n-am găsit nimic. Deşi m-am obişnuit cu lipsa de curiozitate faţă de noi înşine şi de lumea noastră, medicală, m-aş fi aşteptat să găsesc măcar întrebări cu privire la dinamica familială a medicilor, dacă nu răspunsuri. Tocmai pentru că şi eu am copii şi nu sunt singurul care îşi pune întrebări.

Şi ce întrebări îmi pun? Dacă interesează pe cineva, ele sunt următoarele: Cât de aproape voi fi de copiii mei, fizic şi emoţional? Cât de mult viaţa profesională o va bruia pe cea personală?

Seara, adesea, mă joc cu fetele mele. Sunt mici şi jocurile nu sunt complicate, dar ne absorb pe toţi. Şi dintr-odată telefonul sună. Uneori, nu exagerez, sună şi de zece ori într-o seară. Şi de fiecare dată răspund, pentru că, aşa cum spuneam într-un alt articol, pacienţii mei trăiesc într-o lume sălbatică şi firele care ne leagă sunt subţiri şi trebuie întreţinute. Fetele mele sunt prea tinere ca să se supere pe mine, cel mult pun botul sau mă trag de mânecă, dar câtă vreme o să mai pot continua aşa? Şi dacă voi continua aşa, nu cumva împărţirea asta afectivă le va face rău, în vreun fel? Iar eu sunt varianta domestică de medic de policlinică, cu program fix, dar cum e cu colegii care petrec zile la rând în gărzi infernale şi ajung pe la casele lor din an în Paşte, nu tocmai dornici de joc?

Soţia mea e medic. Din cauza asta, ea mă înţelege. Dar copiii mei nu au nicio obligaţie să mă înţeleagă. Va trebui să fac tot posibilul să nu îi pun în situaţia de a o face. Cum mă vor privi copiii mei? Ce fel de model voi fi? Cum vor percepe diferenţa dintre imaginea idealizată (şi destul de copilărească) a medicului, ale cărui rudimente deja le asimilează uitându-se la serialul de succesPluşica, doctoriţa de păpuşi, şi omul care sunt, atunci când vor realiza că sunt şi eu om (conform dovezilor preliminare)?

Am fost martor la şocul reciproc acum câţiva ani. Eram rezident, tânăr şi fără obligaţii, obişnuiam să dau cu şutul în minge împreună cu un amic, vecin de-al meu, în vârstă de vreo 10 ani. N-aveam vârstă pentru el, eram doar un alt puştan în stare să dea cu şutul în minge, şi profitam cu neruşinare de insula de copilărie care mi se oferea. Într-o zi însă, o vecină l-a certat, i-a zis să nu mă mai tutuiască, că sunt domnul doctor. Iniţial nu a crezut, apoi m-a evitat vreo lună. Dar acum copiii mei ştiu deja, de la bun început, că sunt doctor. Voi fi în stare să duc stindardul ăsta greu? Şi cum să fac ca el să nu le afecteze lor libertatea? Cum să fac să nu aleagă medicina din cauza mea, nici să nu o evite, din cauza mea, mai târziu?

Poate că într-o zi o să decid să plec din ţară. Poate că nu, dar opţiunea asta, încă foarte accesibilă, mi-a dat până acum sentimentul de libertate şi siguranţă, în acelaşi timp. Acum însă, hotărârea e mult mai grea, indiferent pentru ce aş opta. De fapt, responsabilitatea calculării consecinţelor e copleşitoare. Ca medic, se presupune că am o altă viziune şi o mai bună influenţă asupra sănătăţii copiilor. Dar copiii nu sunt pacienţi. Cum ştiu că am făcut suficient de mult pentru sănătatea lor? În ceea ce priveşte pacienţii, există pericolul de a încerca prea mult să faci bine (chirurgii îl cunosc cel mai bine). Există aşa ceva în privinţa copiilor? Şi cât de năucitoare, ciudată şi, poate, dăunătoare e comparaţia asta? Cum să mă împiedic să fiu medic uneori, şi este asta dezirabil?

Standardele şi ghidurile de bune practici definesc ce înseamnă un medic suficient de bun. Winnicot definea ce înseamnă un părinte suficient de bun. Care este media dintre cele două?

Sunt doar câteva dintre lucrurile pe care le tot răsucesc în minte şi care contribuie la insomniile de care vorbeam data trecută. Probabil mai puţin de unu la sută. Majoritatea întrebărilor sunt pragmatice, urgente, prea personale pentru pagina astea. Dar sunt convins că dumneata, cititorule, ai întrebări asemănătoare. Şi poate şi răspunsuri, cine ştie. Şi, dacă nu, cel puţin avem nişte dovezi în plus cum că am fi totuşi oameni.