Am fost invitat să particip astăzi, de Halloween, la lansarea traducerii în românește a romanului lui Stephen King, Doctor Sleep. Ora 19, la club Eden, dacă vă bate gândul să veniți. Mai e jos e ceea ce vreau eu să zic. Probabil că n-o să-mi iasă prea bine în direct, cu emoțiile și atmosfera de Halloween, așa că trec și aici textul.

***

Bine ați venit în seara aceasta, în care putem să facem lucruri care nu ne sunt premise în restul anului. Putem să ne îmbrăcăm, de exemplu, în costume înspăimântătoare. Ne putem alege un arhetip demonic, o vrăjitoare, un vampir, un cadavru ambulant, și îl putem purta ca pe o pălărie sau pe o manta de ploaie. Doar în seara asta.
Pentru mine însă, e Halloween în fiecare zi, la serviciu. Am un costum de culoare albă, și pe mulți îi sperie, deși nu asta e intenția lui. Până și organizatorii acestui eveniment s-au speriat rău de el, și l-au îmblânzit nițel, zicând că sunt psihoterapeut. Costumul meu însă e unul de psihiatru.
Și în calitate mea de psihiatru sunt aici, cu dumneavoastră. Și probabil pentru că sunt un mare amator al genurilor science-fiction, fantasy și horror, deși veți auzi aici păreri mult mai avizate decât ale mele în această privință.
Ce vreau eu să vă povestesc de fapt este despre cum ducem, fiecare dintre noi, în fiecare zi, și nu doar de Haloween, o poveste de groază în noi. Povestea de groază originală.

Cine suntem noi? Noi suntem conștiința noastră. Ea ne dă identitate. Ne putem imagina un robot care imită perfect comportamentul unui om, până în cele mai mici detalii. S-au gândit alții la robotul ăsta, i-au zis „zombie filosofic”, pentru că, deși este animat, nu este conștient. Ceea ce ne deosebește pe noi de o mașină nu este vreun atribut anume, o trăsătură de personalitate, ci o funcție, numită conștiință. Oamenii au conștiință, care îi plasează în jurul Universului și realizează două lucruri mărețe. Mai întâi, ne permite să explorăm realitatea nemijlocit. Conștiința este materia primă a experienței subiective. Gândiți-vă la un nevăzător din naștere: el poate afla din cărți tot ce se știe despre culoarea albastră: natura radiației electromagnetice, lungimea de undă, ce molecule își schimbă configurația în ochi și în creier sub influența ei, etc. Dar nu va ști niciodată senzația subiectivă de culoare albastră. Fără conștiință, am fi orbi în toate privințele. Al doilea lucru măreț pe care îl face conștiința este să ne dea simțul proprietății asupra diverselor părți din mintea noastră. Mintea noastră nu este un loc simplu și liniștit, un sat de la țară, ci un adevărat pandemonium de forțe și entități, aflate uneori în conflict deschis. Ceea ce ține această metropolă uriașă și zgomotoasă sub control e monarhia absolută, dar luminată, a conștiinței.

Omul obișnuit ia conștiința drept un lucru foarte simplu, de bază, și garantat. Dar conștiința nu este simplă. Nu știm exact cum funcționează ea, dar știm ce se întâmplă când nu mai funcționează cum trebuie. Putem să ne imaginăm conștiința ca pe o construcție arhitectonică dinamică, ca pe un oraș care a evoluat, straturi peste straturi. Vedem doar orașul actual, cel mai nou și mai viu, dar dedesubt stau îngropate toate versiunile precedente, pe care s-au construit clădirile de azi. Doar că în minte, toate straturile din adânc sunt încă vii și populate. Atunci când diverse catastrofe dărâmă straturile mai noi, le destructurează, începem să vedem ceea ce se află în adânc. Cel puțin până terminăm reconstrucția.

Și în adânc se află povestea de groază.

Nu imediat sub suprafață. Dacă cutremurele nu sunt prea puternice, conștiința face față, și simțim doar oscilații afective. Sentimente, emoții puternice. Emoțiile sunt modul conștiinței de face față cutremurelor de zi cu zi.

Dar uneori, cutremurul e mult prea puternic. Dacă se întâmplă asta, putem pierde dreptul conștient de proprietate asupra multora dintre demonii noștri. Nu mai sunt ai noștri. Așa se întâmplă în psihoze. Poate ați auzit că persoanele cu schizofrenie aud voci. Psihiatrii mai bătrâni au spus că vocile auzite de omul care suferă o psihoză sunt de fapt propriile lui gânduri, dar el nu le mai recunoaște ca atare. Toți suntem înconjurați de drăcușori aparent benigni, care pălăvrăgesc mereu. Unul vă spune că nu suntem chiar atât de deștepți și frumoși pe cum credeam. Altul ne zice să lăsăm baltă tot ce avem și să fugim în lume. Altul ne îndeamnă să îi dăm una în cap șefului nostru nesimțit. Sau nouă înșine. Sau unei persoane dragi, uneori. Sau îngână textul romanului doctor Sleep, în timp ce îl citiți. Gândiți-vă cum ar fi ca toți drăcușorii ăștia să se trezească la propria lor viață, autonomă. Să ne întâlnim cu ei când deschidem ușa de la baie, de exemplu. Și să fie, nu la fel de palpabili ca obiectele reale din jurul nostru, ci cu mult mai reali. Pentru că halucinațiile adevărate au proprietatea asta, par mai reale decât realitatea. Și aceasta este povestea originală de groază.
Jung, al cărui nume este menționat, ca din întâmplare, în cartea lui King, observase că drăcușorii ăștia sunt cam aceiași. Că un delir, indiferent cât de ciudat, extraterestru, șocant, o fi el, nu conține nimic nou. De aici și ideea lui de inconștient colectiv. La etajele cele mai de sus ale conștiinței, suntem poate diverși și unici. La etajele de mai jos, trăim toți cam aceeași poveste. Povestea originală de groază. Și se află în fiecare dintre noi, bine ținută în frâu. E ok atâta timp cât ea se află în noi, și nu noi în ea.

Din păcate, putem cădea și mai în adânc decât atât. În psihoză, suntem încă conștienți. Știm în ce zi suntem, unde ne aflăm, realitatea e încă la locul ei, chiar dacă e populată de drăcușori și monștri mai ceva ca de Halloween. Dar dacă cutremurul e catastrofic, putem pierde și treaba asta. De obicei, o asemenea catastrofă se întâmplă atunci când creierul e rănit în însăși structura lui macroscopică, de rezistență. Atunci realitatea poate fi cu totul și cu totul abolită, și înlocuită de un coșmar. Un exemplu, de care sigur ați auzit, este delirium tremens. Sevrajul complicat la alcool, care poate să te și omoare. Nu întâmplător aduc aminte de el, pentru că alcoolul joacă un rol important nu doar în viața lui Dan Torrance, eroul din The Shining și Doctor Sleep. Ci și a scriitorului.

Stephen King știe foarte bine tot ce v-am zis eu acum. Probabil că știați și dumneavoastră, sunt lucruri vechi și răsdiscutate de-a lungul timpului. Când vrem să liniștim un pacient, noi, psihiatrii, îl asigurăm că experiențele lui, indiferent cât de terifiante sunt, sunt doar în creierul său. Nimic nu se petrece în afara creierului, așadar nu există niciun motiv de teamă. Ori premisa ficțiunii lui King, care, din acest punct de vedere poate fi considerată ficțiune speculativă, este, tocmai, că povestea de groază este cât se poate de reală. Nu doar pare mai reală decât realitatea, ci chiar este așa.

Și știți care e lucrul cel mai de groază? Stephen King are dreptate. Nu noi, psihiatrii.

Un psihiatru, când citește The Shining, se gândește imediat că e vorba despre un episod de delirium tremens. Nimic nou aici. Mă gândesc la Prăbușirea casei Usher, unde e vorba despre efectele opiului. Dar, deși nucleul horror al romanului este un delirium tremens materializat, care a descins în realitate, romanul este despre mult mai mult decât atât. Este despre dezastrul pe care acești demoni străvechi, alcoolul, furia necontrolată, îi fac nu doar în viața celui posedat de ei, ci și în viețile celor din jur. În realitatea noastră, convențională, toți copiii au Strălucirea. O pierdem, în bună măsură, pe parcurs, deși dumneavoastră sigur o mai aveți, că altfel nu v-ați afla aici. The Shining, Strălucirea, nu e altceva decât conștiința copilului cum că lumea e plină de miracole. Pentru Danny Torrance, însă, personajele de poveste și mirarea nestăvilită a copilăriei e înlocuită de demonii tatălui său, alcoolic și abuziv. Povestea de groază a tatălui e și povestea lui de groază, iar el nu e decât un băiețel.

Pentru cei care știu câte ceva despre demoni, și să nu uităm că Stephen King știe la prima mână, o continuare a evenimentelor din The Shining era obligatorie. Un alcoolic, chiar dacă nu a mai băut de un deceniu, știe că demonii nu dispar niciodată de tot. Dau înapoi, dar nu se mai retrag în văgăunile inconștiente din care au ieșit. Nicio bătălie nu e decisivă. Ceea ce contează, e războiul. Ca lucrurile să fie cinstite, romanele lui Stephen King ar trebui să nu se termine niciodată.

Doctor Sleep e, în bună măsură, un roman despre acest război. Danny e acum Dan Torrance, și vom afla ce se întâmplă cu el, de-a lungul timpului, în realitatea la care drăcușorii ăștia sunt la tot pasul, în fiecare cătun. Dar vom vedea că întâlnește nu doar demoni, ci și personaje miraculoase de poveste. Și, deși rămâne un roman horror – și vă promit că o să vi se zbârlească părul în cap după pofta inimii, este o poveste esențialmente optimistă. Nu spun mai mult, ca să nu fac vreun „spoiler”. N-o să închei însă înainte să adaug un singur lucru.

Un prieten foarte bun, acum cardiolog la Paris, dar în același timp scriitor de povestiri SF și devorator de ficțiune speculativă și de Stephen King, îmi spunea că literatura bună se împarte în două categorii, în funcție de gustul pe care ți-l lasă la urmă. Unele cărți îți lasă un simț al pierderii, o nostalgie inefabilă. De exemplu, Un veac de singurătate. Altele, îți lasă un simț al uimirii, acea uimire cu care sunt binecuvântați copiii. Dacă am de ales, aleg oricând simțul umirii. Iar marele talent al lui King, cel care ne face să ne tot întoarcem la cărțile lui, e că, deși în ele trăim povești cumplite de groază, totuși o facem cu simțul uimirii, ca atunci când eram copii și ne distram nemaipomenit de tare când ne jucam.

Cam ca de Halloween, așa.