Cu mai mulți ani în urmă, când eram student la medicină, câteva cărți extraordinare m-au ajutat să mă hotărăsc să devin psihiatru. Unele dintre ele, în mod ciudat, sunt uitate, sau poate că așteaptă să fie descoperite, cum e Conștiința lui Henri Ey. Altele, sunt faimoase, dar am impresia că sunt citite puțin, sau sunt expuse pe raftul curiozităților. În general, tot ce atinge “nebunia” e fascinant, dar de la o distanță sigură, ceea ce e crud și nedrept în sine. În fine, cartea la care mă gândesc e The Anatomy of Melancholy, a lui Robert Burton, un volum gros și vechi de patru sute de ani, dar cititorul curios al secolului douăzeci și unu e imediat absorbit de el, și cu greu mai poate ieși. Deși puțini sunt cei care se pot lăuda că au parcurs din fir-a-păr acest bulgăre uriaș de literatură hibridă; dar asta nu contează prea mult, pentru că e o carte ca o lume în sine, la care merită să te tot întorci înarmat cu uneltele de explorare.

Cartea lui Andrew Solomon, Noonday Demon – An Atlas of Depression, peste secole, amintește imediat de Burton. Traducerea în română, nu știu dacă în mod voit, face referința nemijlocit pe copertă: O anatomie a depresiei, dar asemănările nu se opresc la titlu. Ambele cărți au o curgere erudită și polimorfă ce aduce aminte de entuziasmul Renașterii. Dacă am vrea să o atașăm unei discipline, dincolo de eticheta “nonficțiune”, “Demonul de la amiază” este o carte de antropologie, în măsura în care antropologia este articularea alterității cu familiaritatea. Solomon scrie cartea cu mult înainte de a fi certificat el însuși ca autoritate în materie (de anul trecut este doctor în psihologie); o scrie fiind el însuși afectat de depresie clinică; își ia zilnic tratamentul complex (patru substanțe psihotrope) și merge la psihoterapeut. Simultan, pleacă în cele patru colțuri ale lumii, înregistrează și chiar încearcă toate remediile, convenționale, tradiționale sau excentrice, chiar și pe cele care sunt evident șarlatanii, se supune ritualurilor, intervievează zeci de oameni aflați în suferință. Trece în revistă istoria concepțiilor despre depresie (și îi dedică mai multe pagini lui Burton). Încearcă și, pe cât e omenește posibil, reușește să înțeleagă actualele teorii și practici ale artei psihofarmacologice (folosesc cuvântul „artă” în deplină cunoștință a lui), o întreprindere atât de complicată încât puțini sunt psihiatrii care pot pretinde că ei înșiși manipulează tratamentele dincolo de standardele trasate de ghiduri. Nu are prejudecăți, dar nu se ferește de a face judecăți. Pe scurt, face așadar ceea ce antropologii numesc observare participativă. Rezultatul e o lucrare  bogată, stranie și imediat familiară în același timp. Există o metodă de lucru, dar autorul e un scriitor profesionist, așa că în loc de un tratat steril avem un page-turner la capătul căruia ai aceeași senzație de bine, de transcendență, pe care ți-o dau romanele bune, fie ele cu un subiect grav și dramatic.

În sensul cel mai larg al termenului, este o carte antropologică pentru că ea face ceva ce psihiatrii se străduiesc să facă de multă vreme și cel mai adesea eșuează: subiectul ei e mult mai vast decât depresia, este omul întreg.

Există însă o diferență radicală de efect, între opus-ul lui Burton și cel al lui Solomon. Acesta din urmă nu are ce căuta în colecții excentrice: este o carte imens de populară. Eliade spunea că există două feluri de cititori: cei care sunt în stare să-ți dea citate și referințe precise, și cei care nu pot să facă asta, dar asimilează o carte aproape inconștient, încât ideile din ea devin ideile lor, intime și organice. Aș zice că și cărțile se pot clasifica la fel. Oricât mi-aș dori eu să fie altfel, Conștiința lui Henri Ey, de pildă, va rămâne o carte greu accesibilă, și nu doar din cauza densității ei ieșite din comun. E o carte care ar fi putut schimba psihologia, dar care nu cred că va schimba vizibil lumea, deși sper că a făcut-o deja, în moduri subtile, aproape secrete.  Dar Demonul de la Amiază e genul de carte capabilă să intre în mintea colectivă, în cultură, care poate schimba atitudinea și viețile chiar și celor care nu o citesc. Acesta este marele ei merit, și de asta m-am bucurat că am citit-o. În țara mea nu s-au scris asemenea cărți. În țara mea, e încă o mare rușine să mergi la psihiatru, și suferința e o vină. Iar eu, ca psihiatru, sunt adesea văzut ca un soi de temnicer, de ultimă stație care, deși e bine că există, trebuie evitată cu orice preț. Chiar cu prețul vieții, uneori. Nu știu dacă trebuie să spun cât de dăunătoare e această „paradigmă” populară, și cât de greșite din punct de vedere logic elementar sunt discriminarea și stigmatul față de depresie. Depresia nu e un animal exotic, o boală rară a extratereștrilor. E o boală adânc ancorată în social. Există o corelație liniară între rata șomajului și rata sinuciderilor. Toți suntem capabili de depresie, nimeni nu e imun. Diferența endogen-psihogen era poate o dihotomie credibilă în secolul XIX, nu astăzi. E un semn de curaj, nu de slăbiciune, să te îngrijești, să mergi la doctor, să nu te ascunzi. Doar că pe mine nu m-ar crede prea multă lume. Eu sunt un psihiatru, sunt dincolo de linie, un „sectar”. Dacă un psihiatru ar fi scris cartea lui Solomon, nu foarte multă lume ar fi luat-o în serios, în afara cercurilor noastre breslașe. Psihiatrii pot spera să fie citiți cel mult dacă scriu cărțulii de „psihologie practică”, de genul „Gândirea pozitivă și cum să te descurci cu șeful”. Utile și ele, nu neg, dar impactul lor e unul de suprafață cel mult.

Solomon nu e psihiatru, iar literele de noblețe în expertiza psihopatologică și le-a luat ca urmare a cărții sale, nu anterior de ea. Dar nu acest lucru este adevăratul secret al succcesului și efectului benefic al cărții sale.  Solomon mai are o expertiză: știe ce înseamnă discriminarea și care sunt cele mai eficace arme împotriva ei. Și el o folosește, cu măiestrie aproape perfectă, pe cea mai simplă și cea mai eficace: autoexpunerea. Firul roșu al întregii cărți este dezvăluirea de sine, nu sunt cruțate nici cele mai brutal de intime detalii, și nu în scopul egoist al autocunoașterii, nici măcar în scop de revoltă sau zgândărire a vinovățiilor burgheze, ci în scopul unei singure declarații puternice: nu ești singur. Patetismul cărții nu este unul histrionic, totuși: rămâne un volum extrem de bine informat, iar propria suferință e disecată anatomic, nu cu răceală și cinism, ci cu curaj.

Nu pot să subliniez îndeajuns cât de mare e nevoia de o literatură de popularizare a sănătății și suferinței psihice. Absența ei aproape totală la noi e un semn de barbarie. Traducerea Demonului de la amiază e un semn de civilizație. Mi-aș dori și alte traduceri, cum ar fi cele ale cărților remarcabilei Kay Redfield Jamison, psiholog, profesor de psihiatrie și expert în tulburarea bipolară, ea însuși suferind de tulburare bipolară.

Nu doar din motive informative, de „psihoeducație”, recomand cărțile acestea. Mai e unul, important. Andrew Solomon, Jamison, și alții, sunt ei înșiși exemple unice de triumf împotriva bolii psihice. Sunt dovezi concrete care justifică speranța. Și nu doar împotriva, ci alături de boala psihică. Criteriile de normalitate nu sunt trasate cu compasul și raportorul, cum credem mulți. Nici măcar DSM V nu face așa ceva. Normal înseamnă o viață împlinită. Normal înseamnă să ai o slujbă, oameni pe care să-i iubești și care să te iubească, să-ți plătești facturile și datoriile de care n-ai cum să scapi, să-ți rămână un minimum de libertate după aceea și, de ce nu, urma pe care o lași când pleci să conteze, înspre mai bine. Din acest punct de vedere, Solomon, deși un mare depresiv, este și un mare normal psihic.

Nicio contradicție aici.

PS: Demonul de la amiază tocmai a fost tradus și publicat la Humanitas.  (Nu întrețin relații comerciale cu editura, afară de cazurile în care cumpăr o carte publicată de ei. )

Anatomia Melancoliei a lui Robert Burton e în domeniul public și o puteți consulta, de exemplu, la Project Gutenberg.