Există dependență de internet, de computer, sau de tehnologia informatică în general? În pragul publicarii unei noi ediții a DSM, catalogul tulburărilor psihice al Asociației Psihiatrice Americane, care e recunoscut, tacit, ca standard global al clasificărilor bolilor psihice, dezbaterea este încă în toi. Dacă în edițiile trecute, diagnosticul de dependență era legat doar  utilizarea unei substanțe adictive (opiacee, alcool, nicotină, canabinoizi, amfetamine, halucinogene, etc), în luna februarie a acestui an, când au fost făcute publice primele variante provizorii ale DSM V, am putut vedea apariția unei noi categorii diagnostice, numite “dependențe nelegate de substanțe”. Cu alte cuvinte, ar putea fi recunoscută oficial dependența de anumite comportamente. (Deja erau recunoscute jocul de noroc patologic și alte comportamente patologice înrudite, dar acestea erau trecute la categoria de „tulburări de control al impulsului”.)
Va fi tehnologia informatică, și implicit internetul, considerată o sursă de adicție?Părerile pro și contra abundă. Cei ce susțin afirmația, spun că Internetul poate fi utilizat excesiv, poate da un sindrom de sevraj și poate modifica comportamentul, deci întrunește criteriile unei adicții. Mai mult, Internetul este bogat în surse de gratificare rapidă, foarte la îndemână: pornografie, jocuri, socializare online, etc.

Opozanții punerii unui asemenea diagnostic susțin că internetul nu este o etiologie, o cauză, a așa numitei adicții, aceasta din urmă fiind doar un simptom pentru alte tulburări, demult recunoscute. De exemplu, mai-sus menționatele tulburări de control al impulsului. O asemenea mascare ar fi dăunătoare pentru că, prin ocultarea cauzelor problemelor, ratăm tratarea lor. O persoană cu tulburare de anxietate și agorafobie (groaza patologică de spații deschise, mulțimi, ce e frecvent asociată atacurilor de panică), sau o alta cu anxietate socială, pot petrece foarte mult timp în casă, surfând Internetul, substituind cu totul socializarea online unei vieți sociale împlinite.  Este Internetul la baza suferințelor lor, sau el este doar o paliație, dăunătoare doar în măsura în care îi permite persoanei afectate să amâne o schimbare benefică profundă sau căutarea ajutorului profesionist?

De obicei, atunci când medici au dileme, arbitrul ultim sunt dovezile științifice. În acest caz, avem din nou o problemă. Studiile serioase ale sănătății psihice în relație cu tehnologia, care durează mult pentru a fi de încredere, nu reușesc să țină pasul cu progresele tehnice și cu schimbarea și evoluția extrem de rapidă a peisajului online, nici cu modul în care acestea se intrică în viețile noastre personale și profesionale. Noi, psihiatrii, ne sprijinim mereu pe soliditatea clasificărilor și pe datele neuroștiințifice, atât de prețioase în fundamentarea muncii noastre. În acest caz însă, va trebui să dăm dovadă de o mult mai mare flexibilitate și deschiderea a minții, și mai puțin de partizanat față de o tabără sau alta a dezbaterii.

În ce fel interesează această dezbatere pe omul obișnuit, care nu este un specialist în boli psihice? Un vechi adagiu spune că trebuie să tratăm omul, nu boala. Așadar, orice persoană care consideră că utilizarea excesivă a tehnologiei (calculator, Internet, smartphone, etc) îi produce suferință sau îi strică viața, e îndreptățită să ceară ajutor specializat. Nu e nevoie de aprobarea DSM V sau a vreunei asociații de psihiatri. Iar eticheta lipită ulterior pe suferința sa, deși contează, nu este un scop ultim.

Dacă atunci când există deja suferință dezbaterile teoretice nu-și au sensul, ce ne facem cu prevenirea suferinței? Profilaxia a fost mereu deficitară în psihiatrie. Recunoașterea oficială a tehnologiei ca fiind cauză de tulburări psihice ne-ar determina să exercităm un control asupra tehnologiei, ca să prevenim aceste tulburări. Lucru care deja se întâmplă, de exemplu, în China, unde există măsuri guvernamentale de limitare a accesului la Internet și la jocurile pe calculator, justificate oficial și de protecția împotriva unor efecte nocive. Nu cred că trebuie să subliniez ce graniță subțire se află între noțiunea de protecție și cea de limitare a libertăților (de acces la informație, de opinie), în asemenea cazuri. În lumea noastră, occidentală, s-ar putea să nu căpătăm, în viitorul imediat, un asemenea control instituționalizat, ceea ce înseamnă că, precum în orice lume liberă, responsabilitatea ne aparține.

Iar cea mai mare dilemă este probabil cea legată de copiii noștri. Asociația Pediatrică Americană recomandă evitarea expunerii copiilor mici, până la doi ani, la orice formă de „multi-media”: televizor, calculator, etc. Deși recomandarea nu se bazează pe dovezi clare de nocivitate, ci, precum în cazul majorității contraindicațiilor la copii,  pe pură prudență, este totuși o părere expertă de încredere, pentru că evităm niște potențiale riscuri fără a avea nimic de pierdut. Ce facem însă după aceea? Sigur că un control parental al timpului petrecut la calculator și al conținutului astfel accesat este obligatoriu, dar cât de vast ar trebui să fie un asemenea control, dacă copii noștri vor trăi într-o lume în care tehnologia informatică va fi legată de viața de zi cu zi în feluri pe care ni le putem doar imagina? Aptitudinile informatice ce țineau de o foarte înaltă specializare în vremea propriei noastre copilării, par a fi astăzi atât de comune încât încep să facă parte din nivelul bazal de alfabetizare. Din păcate, nu există recomandări oficiale în acest sens, nici dovezi științifice. Singura noastră armă rămâne prietenul nostru de nădejde, bunul-simț.

Există multe întrebări grave care nu au încă răspuns, iar DSM-V, programat să apară în primăvară, nu va fi deocamdată de ajutor. Pe lângă dependența de Internet, rămân efectele, încă puțin cunoscute, ale disponibilității unei cantități de informație fără precedent în istoria omenirii. În ce fel ne vor schimba aceste lucruri, și care sunt pragurile în care beneficiile sunt depășite de riscuri?

Rămâne să aflăm împreună, dragi cititori de texte pe Internet.