O să încep printr-o scurtă povestire care vi se va părea foarte familiară. Se întâmpla anul trecut, la Paris. Mă plimbam seara pe lângă Piața de Flori. La un moment dat, am dat peste un om căzut de-a latul trotuarului. Nu părea deloc un caz social, un „sans domicile fixe” adormit pe stradă, ci o persoană care își pierduse cunoștința. Trecătorii numeroși, localnici și turiști, nu păreau să-l bage în seamă mai mult de timpul necesar pentru a îl ocoli. Eu m-am oprit, dar trebuie să fiu cinstit și să spun că pe mine, ca medic, mă obligă legea să mă opresc (și aici, și în Franța), în caz contrar fiind pasibil de închisoare. Și mai surprinzător, omul era căzut la nu mai mult de 20 de metri de Urgențele de la Hôtel-Dieu (un mare spital european, vechi de vreo 14 secole). Tot ce a trebuit să fac, după ce am văzut că omul respiră, a fost să alerg până la camera de gardă și să alertez un echipaj de urgență: era mai rapid decât chematul unei salvări. Oricine în locul meu putea să facă asta: ar fi pierdut doar 3 minute din viață. Sau 30 de secunde, dacă ar fi sunat la 112. Și nici măcar n-ar fi fost în centrul atenției – pentru că nimeni un vrea să fie în centrul atenției pe stradă.
Vi s-a întâmplat vreodată, să treceți pe lângă un om căzut și să mergeți mai departe, întorcând privirea?
Ei bine, se poate mult mai rău. Acest fenomen ciudat al indiferenței urbane a fost botezat sindromul Genovese. Nu după numele vreunui savant, ci după cel al unei tinere de 29 de ani care, în 1964, la New York, a fost jefuită, violată și ucisă în stradă. Era noapte, însă grozăvia nu s-a petrecut rapid, ci a durat o jumătate de oră, suficient ca vecinii să se trezească. În total, se pare că au fost 38 de martori oculari. Cam câți credeți că au sunat la Poliție? Nici măcar unul.
Tragedia a devenit ulterior obiect de studiu pentru psihologi și sociologi. S-au identificat tot felul de mecanisme psihologice de grup care să explice de ce trecătorii nu intervin atunci când sunt martori la suferința sau pericolul prin care trece un seamăn: difuziunea responsabilității („de ce să mă bag eu? mai bine să las pe altul”), ignorarea colectivă (observi că nimeni nu reacționează, și atunci nu reacționezi nici tu), teama de a se expune astfel văzului lumii. Nicio explicație nu ne scutește însă de responsabilitățile noastre individuale atunci când așa ceva se întâmplă, de faptul că dispunem în continuare de liberul nostru arbitru și am putea interveni, dacă am vrea. Ar putea să ne pese.
Acest articol nu este însă unul etic, moral. Nu vreau să cert pe nimeni – cine sunt eu să o fac? Ceea ce vreau să fac însă e să vorbesc despre avantajele, din punct de vedere al sănății psihice, pe care le avem atunci când ne pasă de ceilalți. Și nu mă refer doar la cazuri extreme, cum e cazul Genovese, ci la cele banale, la întâlnirile noastre cotidiene cu semenii noștri în suferință.
Unii ar putea crede că cinismul, mizantropia, conferă un avantaj protector. Dacă nu îți pasă de suferința sau necazurile altora, nu suferi nici tu în mod suplimentar. Sau: de ce să suferi pentru altul? Nu ai deja necazurile tale?
Ori, lucrurile nu stau deloc așa.
Am mai vorbit aici despre empatie. E un subiect care mă preocupă, fiind și tema lucrării mele de doctorat, și probabil că va reveni în acest blog. Empatia este acel fenomen prin care poți resimți tu însuți trăirile unei alte persoane. Se întâmplă tot timpul: există persoane care, atunci când sunt vesele, pot comunica veselia întregului grup în care se află. Când o persoană se află în suferință, chiar și una total necunoscută, simțim și noi o anume suferință. Empatia este un fenomen complex, și are loc la toate nivelurile existenței noastre. Există un nivel foarte bazal, moștenit filogenetic, ce există așadar și la multe animale. Acest nivel de bază al empatiei, străvechi și profund, a fost numit contagiune afectivă. Empatia bazală constă în emoții primare – de exemplu teamă, sau durere, și sunt mereu auto-orientate, egocentrice. Nu au nimic de-a face cu compasiunea și altruismul, dar produc o importantă suferință personală.
Și există și componente mai evoluate ale empatiei. Există componente cognitive: atunci când facem efortul de a înțelege, rațional, situația unei alte persoane. Există o componentă imaginativă: atunci când ne punem, imaginativ, în locul unei alte persoane. Și există și o componentă afectivă evoluată: aceasta constă în sentimente care nu mai sunt auto-orientate, ci îndreptate către celălalt: compasiune, preocupare față de o persoană aflată în suferință. Aceste sentimente și componente superioare ale empatiei nu produc suferință personală. Din contră, există destule studii care arată că, pe termen lung, ele diminuă suferința personală pe care o avem ca răspuns la suferința altuia. Mai mult, ele se află mai mult sau mai puțin sub controlul voinței noastre. Empatia bazală, nu poate fi însă niciodată total controlată, așa cum niciun instinct nu poate fi supresat, ci doar ascuns.
Cu alte cuvinte, atunci când alegem calea cinică, a indiferenței, nu ne putem controla, suprima, decât empatia superioară, cea „bună”, altruistă. Cea bazală, a suferinței personale, e în continuare prezentă – mă refer la oamenii normali, nu la sociopații lipsiți de empatie – chiar dacă nu mai ajunge așa ușor în câmpul conștiinței. Și, în timp, această suferință personală, care nu mai e catalizată, sublimată într-o empatie superioară, altruistă, va crește. Oricât ne-am strădui să fim indiferenți, în cele din urmă nouă înșine ne facem rău. Un caz clasic sunt medicii, care, în mod instinctiv uneori, se “oțelesc” și au o anumită indiferență față de suferința cu care vin zilnic în contact. Nu există nicio protecție în genul ăsta de apărare. Sunt studii care arată că prea multă astfel de indiferență duce, în timp, la un risc mai mare de tulburări de anxietate și depresive. O bună parte din tulburările de anxietate pe care le văd la cabinet par a include acest gen de empatie bazală, de oglindire maladaptativă a suferinței din jur, de asumare egocentrică a ei.
Așadar, atunci când un om care are nevoie de ajutor, să întorci capul în altă parte e un gest dăunător și pentru cel ce o face. Din contră, să îți deschizi mintea către celălalt, să îți pese de el, într-un mod conștient și voluntar, e un element de igienă a propriei sănătăți psihice.
(foto: comportament empatic la primate, F. de Waal)
salut,
si ce faci cand ai langa tine o persona toxica ? ce faci cand o persona te injura, te abuza verbal ? ..cum empatizezi cu el/ea…si ma intreb..chiar poti empatiza cu o astfel de persoana pe o perioada de ani de zile ?..si poate mai important..cum sa reactinonezi intr-o astfel de situatie ?
Unele persoane devin toxice din propriul necaz pe care nu reusesc sa il diminueze sau sa il controleze. Sunt oameni maturi si chiar si copii in situatia asta; se folosesc de toxicitatea asta ca de un mecanism de aparare, ca o cochilie dura. Pentru ca li s-a intamplat ceva sau in trecutul lor au fost canalizati spre asa un comportament, ei nu mai reusesc sa se descurce in mod independent, ci au nevoie de ” carje si bastoane”. That’s how they cope with reality.
E greu sa areti empatie in asa cazuri, dar nu imposibil. Timp, incredere si vointa…si rabdare.
Articolul dumneavoastra imi aminteste de un gand al lui N.Steinhardt care spunea cam asa: ,,daruind vei dobandi!”…sau altfel spus, empatia ca experienta a umanului te aseaza intr-o imprejurare in care ajungi sa intelegi ca ,,nu se stie niciodata cine este cel ce daruiesti si nici pe acela care primeste nu-l stim de la bun inceput”.
Intalnim zilnic oameni cazuti inaintea noastra, nu neaparat in strada (asta se intampla foarte rar sau, pentru unii, deloc) ci chiar in preajma, langa noi…
Foarte foarte bun articolul. Dar totusi, ce facem cu cei manipulatori, care se pretind victime mai mult decit sint, si “sug” de energie ca niste vampiri pe cei din jurul lor? Dindu-le din resursele noastre deja nu mai simtim ca am facut un lucru bun ci sintem secatuiti atunci cind tragem linie. Cum facem sa ii deosebim?
calin, Miorlaupufos, ce spuneți voi e just, și va fi, sper, un subiect pt altă postare. Aici era vorba despre atitudinea noastră față de „oameni” la modul general, nu neapărat oameni din anturajul nostru imediat. Acolo lucrurile sunt mult mai complicate…
Am auzit prima data de Franz de Waal in toamna asta, la o conferinta la care am auzit si ideea, foarte functionala as zice, ca prezenta empatiei la cimpanzei, demonstrata de Waal, e un argument pentru ideea ca etica omeneasca (“legea morala din mine”) e o consecinta a evolutiei, si ca empatia e piatra bazala a sistemului etic. Daca suna cat de cat acceptabil, Emilian Mihailov e omul de cautat. El studiaza cimpanzeii si Kant, unul langa altul.
Altfel, nu sunt nici pe departe in masura sa-ti dau vreun sfat sau sa fac vreo recomandare, dar sunt curios daca ai aruncat vreo privire la mistica budista. Pentru ei, practica empatiei si a altruismului are un rol central. Si pentru Confucius, cel mai important lucru in viata era “reciprocitatea”.
Foarte bun articolul, feed-backul pozitiv care amplifica ura si feed-backul negativ care o diminueaza. Cumva e normal sa fie asa.
Citesc articolul d-voastra cu multa placere. E un adevarat cadou astazi, de Craciun.
Thanks!
Si eu ma regasesc in situatia de a avea in viata mea pe cineva foarte apropiat al carui talent este manipularea. Un vampir, asa cum spunea cineva mai sus. Asteptam un articol legat si pe aceasta tema. Acesta a fost excelent, am reusit sa-mi raspund la niste intrebari pe care le dospeam de mult.
…si eu am fost o data acela care a intervenit … atentie, “o data”, si nu “odata”…
eram in Kiabi, la cumparaturi, si am observat o mamica cu o fetita de vreo 9-10 luni in carucior; plangea deja spasmodic, iar maica-sa deja trecuse de pragul bunului simt si al sentimentelor materne si impingea caruciorul facand abstactie totala; mai mult ca sigur ca firbea pe interior, dar isi continua cumparaturile. Le observasem si in magazinul anterior unde intrasem, in aceeasi ipostaza, ea se uita la haine, copilul se zbatea in hamul din carucior. Dupa vreo 5 minute s-a repezit la ea si a inceput sa o scuture urland. Am copil si stiu ca te pot innebuni, dar evit astfel de episoade in public pe cat posibil; m-am dus si i-am spus ca e puiutul ei si nu merita asa ceva si ca o pot tine putin pe fetita sa incerc sa o linistesc ca ea sa se calmeze, daca vrea. Ma doare sa imi amintesc ce-am patit – in ce hal m-a apostrofat de la politicosul vezi de treaba ta femeie, pana la chem politia, pana la faptul ca vreo 5 minute m-a urmarit prin magazin vrobind la telefon cu o prietena, probabil , in gura mare, despre “frustratele astea ne-f…te care n-au un barbat acasa si se iau de oameni”.. si “fata, io chem politia s-o bage la balamuc”
Chestia asta e undeva intr-un colt al creierului meu, n-aveti idee ce dureroasa a fost pentru mine. Chiar si numai amintirea. Sincer n-am atata forta mentala sa gasesc ceva bun in toata treaba asta – cum ca ce bine ca am servit drept suport pentru cineva care daca nu elibera tensiunea cine stie ce putea sa faca acasa cu copilul, sau fiindca a aparut din senin un “tatic” care a luat copilul in brate din carut pana la urma, sau … sau ca m-am lecuit de treburi d-astea de samaritean.
inteleg perfect ceea ce zici, dar incet incet incerc sa inteleg ce imi zice toata lumea, ca de multe ori este bine sa nu intervii acolo unde nu ti se cere ajutorul. Daca cineva are nevoie de ajutor cere, daca nu cere inseamna ca nu are, si desi si eu simt impulsul de a ajuta anumite persoane in “diverse situatii” – situatii unde eu consider ca au nevoie de ajutor, incerc incet incet sa nu mai fac asta, spre binele meu psihic . Si da mai apoi stau si ma gandesc ca poate totusi as fi putut sa il ajut cumva, si ma framant mult pe lucrul asta, dar ce este de facut totusi in aceste situatii?
De ce sa ne pese de ceilalti ???
Pentru ca suntem oameni , numai ca uitandu-ne in jurul nostru observam ca suntem din ce in ce mai putini.
Si , ajung la vorba marelui Shakespeare :
” Omul ar trebui sa fie ceea ce pare , iar acei care nu sunt ar trebui nici sa nu para “
Tocmai pentru ca suntem “din ce in ce mai putini” este atat de valoros sa ne ajutam unul pe altul atunci cand avem ocazia; si … cine stie… poate, din cand in cand, mai castigam pe cate unu-doi, pentru tabara noastra – a celor putini, dar inca oameni!
Cu drag, Silvia
Vreau sa va multumesc pentru temele dumneavoastra. Existenta noastra este facuta din gesturi mici, aparent neinsemnate. Doar ca ele sunt mult mai importante si/sau benefice decat altele.
Am o completare in ceea ce priveste sindromul Genovese. E mai curand o recomandare de lectura. Ma refer la Super Freakonomics de Stephen J. Dubner si Steven D. Levitt (din fericire tradusa). Ei arata ca lucrurile au stat putin diferit. Oricum, e o carte de economie comportamentala scrisa ca un roman. Si cu mult umor.
Astept urmatoarele articole.
Liana, eu vă mulțumesc pentru că le citiți.
Recunosc că știam că lucrurile au fost puțin diferite în cazul Genovese, la o privire mai atentă. Chiar și așa, el rămâne măcar un model ideal.
Mulțumesc pentru sugestie, o punem în încărcător 🙂
Daca e si cu Kevin Carter… … …
http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-cu-pastrama-si-cu-vin-uite-asa-ne-chinuim-963642.html
http://soirs.wordpress.com/2012/01/29/990487/
Norma, spiritul timpului… … …
Viata merge inainte:
http://constantingheorghe.blogspot.com/2012/02/am-uitat-sa-fim-oameni.html
“undeva în nordul Capitalei, pe o străduţă din secolul XIX, au murit îngheţaţi doi oameni: un bătrân de nouăzeci de ani, care avea grijă de fiica sa de aproape şaptezeci, bolnavă. Vecinii, “martorii”, cum zicea o gurnalistă, aflată la faţa locului, spun că nu i-au mai văzut, şi nu au mai văzut fum pe horn, de două săptămâni de zile. Legiştii spun că sunt morţi de cinci zile.
Nimeni, dar nimeni dintre vecini, n-a trecut în acest timp să-i întrebe: “Bă, voi mai trăiţi? Aveţi nevoie de ceva?” N-a trecut nimeni de la serviciile de asistenţă socială? Popa? Jandarmi, poliţişti de proximitate? “
Stimate domnule doctor, a disparut de pe piata imovane/zopiclon. Intreruperea tratamentului poate da sevraj. Stiti ceva despre acest hipnotic, va mai aparea ? Cu stima,/Lucian
Domnule Bureriu,
Din pacate, nu stiu nimic de zopiclon, dar o sa incerc sa ma interesez, desi nu pot in alt fel decat sa intreb si eu la farmacie, ca si dvs. Intreruperea tratamentului nu e asa de problematica daca va sfatuiti cu psihiatrul dvs., ceea ce va incurajez sa faceti. Tratamentul de lunga durata cu somnifere, mai ales fara control psihiatric, nu e o idee prea buna.
Rugamintea mea ar fi sa postati intrebarile la rubrica de Intrebari, pentru a putea fi gasite usor de orcine e interesat.
“Laşitatea motorizată.”
http://istodor.ro/2012/03/omul-a-cazut-sub-ochii-mei/
http://www.adevarul.ro/florin_iaru_-_opinii/Intre_oameni_si_caini_7_671402856.html
1)hhmmm, obliga de lege…o fi facut cinev aparnaie ca n-a sunat la salvare?
2)articol despre empatie, dar ai facut ceva bun obligat de lege, ca si cum ai scrie despre cure de slabire si ai strecura si un :” ce buna e shaworma cu bere”
3) dar daca, si eu am asistat la numeroase scene de genu: tuta se palmuia cu iubitelul si in5 min se impacau, daca sunam aia nega iar eu plateam amenda ca am sunat degeaba;
For example, did you know the main reason doctors get sued? Believe it or not, it’s …
” […] People need attention. It motivates them, it inspires them and it engages them. Most importantly, it makes them buy from you. When you don’t pay attention to your clients, it will cost you–and that loss could add up to a lot more than a sale.
For example, did you know the main reason doctors get sued? Believe it or not, it’s not because of medical mistakes–it’s because, again, attention wasn’t paid.
As detailed in Malcolm Gladwell’s book, Blink, researcher Wendy Levinson recorded hundreds of conversations between surgeons and their patients. Half of these surgeons had never been sued by a patient, while the other half had been sued–at least twice, as a matter of fact.
The differences were striking. The litigation-free surgeons spent, on average, three more minutes per patient than the second; they were also more inclined to engage in active listening, meaning they actually paid attention to what the patients said and responded accordingly–and with empathy. The other doctors were cold and abrupt; Levinson ended up being able to predict which surgeons would get sued just based on the tone they used with their patients.
It’s not just uncommunicative doctors who can feel this kind of pain. […] ”
http://www.fastcompany.com/1839835/attention-must-be-paid
“Empatia bazală constă în emoții primare – de exemplu teamă, sau durere, și sunt mereu auto-orientate, egocentrice. Nu au nimic de-a face cu compasiunea și altruismul, dar produc o importantă suferință personală.”
Empatia nu are legatura cu compasiunea??
Ba da, bineinteles. Vorbeam despre empatia bazală, instinctivă, pe care o au și bebelușii. Compasiunea este un sentiment mai evoluat, ce ține de o empatie mai evoluată.
THE DOCTOR – SUA, 1991
Regia: Randa Haines
Cu: William Hurt, Christine Lahti, Elizabeth Perkins
Dramă. Chirurg reputat, Jack McKee refuză să ia în calcul starea emoţională a pacienţilor săi, iar acasă, cu familia, se comportă rece şi distant. Când i se descoperă o tumoare în gât, toate reperele sale dispar: devenit din medic, pacient, McKee află pe propria-i piele ce înseamnă să fii tratat cu indiferenţă când te lupţi cu o boală dificilă şi, mai ales, înţelege importanţa de a preţui viaţa în fiecare zi.
Luni, 19 Februarie 2018
ora 20:10
TVR2