Desigur, fiecare are motivele lui particulare de a-și iubi pisica și asupra acestora nu am nimic de zis. De pildă, pisica noastră, Mavis, când era mai mică, dacă observa că sunt treaz, noaptea, în pat, frământat de evenimentele zilei, se băga undeva în sufletul meu și începea să toarcă din răsputeri până când adormeam. În plus, după ce o ființă devine a ta, dragostea subzistă de una singură, chiar și fără motive.

Și nu vom vorbi nici despre aplicațiile practice ale prieteniei cu pisica cum ar fi îndepărtarea rozătoarelor și a altor paraziți.

În acest text vom trata însă despre motivele generale și ultime. Și acestea sunt motive mai ales estetice. Pisica este o operă de artă în sensul propriu și clasic al sintagmei.  Mai întâi, pisica este o imitație a naturii sălbatice, în care găsim ceva ce nouă ne lipsește. Admirăm pisica pentru grația ei ucigașă și nonșalantă. Privesc două mâțe cum se joacă, imitând vânătoarea sau vreo luptă pe viață și pe moarte, și găsesc fiecare mișcare, fiecare gest, fiecare mesaj, ca fiind desăvârșit și maiestuos. Asta pentru că mâțele sunt prădătoare naturale, care au avut un timp enorm să evolueze și să-și rafineze felul de a fi. Mâțele sunt inconștiente de frumusețea lor: ea e firească și automată. Omul este și el ucigaș, dar nu în mod natural și frumos. Omul e la origine o maimuță care, neavând avantajele evoluționare ale prădătorilor, a folosit ca substitut ura și cruzimea ca să se ridice deasupra lanțului trofic și, de pilă, să extermine întreaga megafaună de pe planetă.

Din fericire pentru ele, pisicile nu sunt megafaună. Ele sunt micuțe. Și tocmai de asta putem să le iubim: pentru că nu ne amenință, pentru că ne putem uita la ele așa cum ne uităm la un film sau la un tablou, în deplină siguranță, trăind sentimentul estetic al firii lor carnivore, dar apărați de bariera dintre opera de artă și privitor. Putem chiar spera să fim ca ele, le putem maimuțări pasul ușor, loviturile rapide de gheară, privirea directă și inocentă cu care fixează șoricelul victimă, senzualitatea dezlănțuită.  Dar în final tot ceea ce este maimuțăresc ne va sta în fire, nicicând nu vom fi pisici, și va trebui să le avem mereu aproape ca să umple acest gol din noi.

Da, există în noi un gol în formă de pisică. Dacă vreți să vedeți cum arată, priviți, de exemplu, desenele lui Louis Wain. Și din cauza lui le iubim, cel puțin la început, în mod generic.