Pacienții vârstnici. Nu le zicem bătrâni, pentru că e considerat neacademic și mai ales nițel jignitor. Și în engleza medicală e la fel, nu zici „an old patient” ci „an elderly patient”. Asta în sine e un semnal de alarmă. Psihiatria are aceeași problemă : terminologia ei trebuie periodic reîmprospătată, pentru că tinde să alunece dinspre științific înspre insulta comună. (Cândva, „imbecil”, “idiot” și „debil” erau gradele de întârziere mentală descrise de Binet, iar „cretinismul” era o patologie endocrină). Când cuvinte normale, simple, devin cuvinte rele, nu e de fapt nimic în neregulă cu cuvintele, ci cu felul în care ne raportăm la oamenii descriși de ele. Cuvintele s-au degradat pentru că s-au încărcat de discriminare. Cuvântul „discriminare” e el însuși un eufemism mixt pentru ură, nepăsare, alienare, nedreptate. Fără ghilimele.
Da, vârstnicii sunt discriminați de restul lumii. Și de sistemul medical care, oricât am vrea noi să fie aparte, nu e decât reflecția adesea caricaturală, distilată, a societății generale. Motiv în plus de detestare a sistemului medical – nimeni nu iubește oglinzile sincere.
Deja uitarea se așterne peste tragedia diversă a vârstnicei doamnei C., care s-a stins pe un câmp, de frig și de nepăsarea întregii lumi. Probabil că se vor găsi și niște țapi ispășitori, cu sâmburele lor de vină, și, dacă ne va mai interesa în acel moment, vom dormi mai liniștiți: se va fi făcut dreptate. Iar a doua zi ne vom reîntoarce la viețile noastre, la practicile noastre medicale, în care absolut nimic nu se va fi schimbat.
Între timp, zeci de doamne C. vor continua să moară cu zile. Nu pe câmp, poate acasă, singure, sau poate chiar în spital. Nu la fel de șocant, dar la fel de tragic. Moartea vârstnicilor nu șochează pe nimeni cu excepția câtorva fii care nu și-au epuizat rezervele de compasiune și poate a unor filosofi existențialiști îngroziți de absurdul vieților noastre. Dar sunt morți care ar fi putut fi amânate, și nu neapărat doar cu câteva luni de chin. Spitalul nu e un loc bun pentru vârstnici. Un vârstnic trebuie ajutat să se miște, zi de zi, trebuie îngrijit cu atenție. Pentru că dacă, dezorientat de lumea spitalicească ostilă și agitată cum e ea, se va retrage în coconul patului de fier, va face pneumonie, TVP, escare, și se va duce. Și spitalele românești nu au mijloacele să se ocupe de îngrijirea corectă a vârstnicilor. Nu au personal suficient de numeros și de calificat și de dispus să facă munca asta zilnică, fizică și plicticoasă. Când eram rezident de psihiatrie, eram îngrozit de complicațiile nepsihiatrice ale internării vârstnicilor, suficient ca să mă duc cu o oră mai devreme la spital ca să pot să îi ridic eu însumi la marginea patului, să îi scot la o plimbare prin curte sau să fac un soi de kinetoterapie rudimentară, inventată de mine sau căutată pe Internet, că la facultate nu am învățat așa ceva. Nu era de competența medicilor. Nici a asistentelor, le doar administrează pastilele, injecțiile și perfuziile. Nici a infirmierelor, cocoșate de raportul disproporționat între cantitatea de curățenie care trebuie făcută și salariul minim pe economie pe care cred că îl primesc. Nici a familiei, a „aparținătorilor” în spinarea cărora adesea preferăm să aruncăm tot felul de treburi pe care nu ar trebui să le facă, și care oricum, când e vorba de vârstnici, nu întotdeauna mai sunt de găsit. În cazul bun, ei mai ung rotițele personalului mediu, sub ochii închiși ai medicilor, ca bunicul să i se acorde un pic mai mult timp decât cele 3 minute alocate zilnic. În dauna altora, pentru că nu sunt suficienți oameni, nici suficientă calificare…
Dar asta dacă bunicul are noroc. Dacă nu, s-ar putea să fie uitat pe undeva prin colțul întunescos al salonului și să dispară încet și discret de pe Pământ. Și apoi putem răsufla ușurați, sau da vina, pe bună dreptate, pe sistemul medical.
Dacă cazul doamnei C. a fost șocant, a fost tocmai pentru că finalul cumplit de imaginat al vieții dumisale a avut loc dincolo de spital, în orașul ticsit de semeni. Dar de ce ne-am mira? Nu trebuie să fii vârstnic ca să mori de indiferența semenilor. E chiar un fenomen social foarte bine studiat de decenii. Are un nume propriu: Kitty Genovese, după tânăra care a fost violată și apoi ucisă în New York, arhetipul alienării urbane, în timp ce un număr de vecinii onorabili și plătitori de taxe (undeva între12 și 40 de oameni) se făceau că nu aud că cineva strigă după ajutor. Mii de oameni mor de sindromul Kitty Genovese, în toate orașele. Fenomenul cheie se cheamă „difuziune a responsabilității”, dar eu i-aș spune „nu e treaba mea”.
Ai zice că în sistemul medical, unde fiecare are o treabă și toate treburile privesc suferința și salvatul vieților, se găsește cineva a cărui treabă să fie prevenirea morții premature a oamenilor. Dar când e vorba de vârstnici, se întâmplă mai des să nu se găsească. Și asta este, fără îndoială, discriminare. Și mecanismele antidiscriminare ar trebui să se pună în mișcare, că doar ăsta e miracolul civilizației occidentale. Dar ONG-urile de protecție a drepturilor vârstnicilor sunt straniu de inexistente, vocea societății civile e straniu de tăcută. Semn că societatea însăși nu e conștientă de nedreptatea din ea.
Poveștile de adormit copiii spun că existau vremuri, dincolo de amintirea oricui, în care bătrânii erau respectați și prețuiți și considerați sursa de referință a cunoașterii și înțelepciunii. Nu știu dacă era bine sau rău, dar într-o astfel de utopie omul are măcar unitate. Începe de undeva și ajunge undeva. Omul din realitate suferă de o secționare a existenței: mai întâi e copil, apoi copilul dispare cu desăvârșire, ca și când n-ar fi fost. Va fi cândva bătrân, dar niciodată nu se gândește la asta, nu el va fi bătrân, ci altcineva în locul lui, un om pe care nici măcar nu vrea să-l cunoască, pe care îl disprețuiește.
Și atunci, care e lucrul cel mai bun la care poți să speri? Să fii un vârstnic fenomenal, cu trupul rezistent și cu mintea brici, atât de brici încât să nu poți fi ignorat. Slabe șanse. Sunt câteva exemple care îmi vin în minte. Dar chiar și atunci, cei din jur nu te vor mai asculta, indiferent cât de valoroase îți sunt ideile, fără să adauge aprecierii lor, mereu la persoana a 3-a, apendicele, eticheta, stigmatul, „la vârsta lui”. “Ce deștept și cult e domnul Profesor, la vârsta dumnealui!”

(Imaginea e a pictoriței slovene Ivana Koblica)