Despre mulți medici se spune că sunt buni, sau nu. Toți simțim nevoia unei recomandări atunci când mergem la medic: „Spune-mi și mie de un ORL-ist bun” e o întrebare pe care o aud frecvent. Evident, ORL e doar un exemplu, poate nu unul întâmplător, pentru că în ORL, și în chirurgie în general, întrebarea devine ceva mai ușoară dacă ne referim strict la tehnica și manualitatea chirurgului. E sigur însă că un chirurg bun e mai mult decât un chirurg îndemânatic, așa că nici aici lucrurile nu sunt deloc simple. Problema psihiatrului bun mi se pare mie și mai greu de rezolvat, dar poate că sunt influențat de propria mea meserie.
Indiferent de specialitate, întrebarea din titlu e una foarte pragmatică, presantă, își cere răspunsul imediat, pentru că problemele de sănătate își cer rezolvarea imediat. Și cu toate astea, răspunsul dat e adesea precar și vag, și foarte greu de justificat. Cererea a motivat de exemplu, apariția unui articol în revista Elle (februarie a.c.), care enumera “cei mai buni 115 medici din București”. Articolul a fost criticat de mediul nostru, și pe bună dreptate: niciun fel de criteriu de selecție sau departajare nu era menționat. Am aflat că eu însumi am fost unul dintre cei patru psihiatri din listă. Aș minți dacă aș spune că n-am fost măgulit, însă numărul colegilor care ar fi meritat mai mult decât mine să mai sus de mine într-un clasament, dacă un clasament e posibil, trebuie să fie foarte mare, cel puțin în virtutea faptului că valoarea lor a trecut proba timpului și a experienței, și dintr-o mie de alte motive. Mai mult, sunt aproape sigur că valoarea mea profesională n-a jucat niciun rol în includerea mea în top: mai curând imaginea pe o construiesc prin acest blog și prin alte mijloace. Ori, deși, așa cum ziceam în altă parte, e imposibil să nu ne vindem într-o oarecare măsură pacienților noștri, reclama în medicină e normată de reguli foarte stricte, și dacă blogul meu are asemenea efecte, trebuie să fiu îngrijorat. Nu e vorba de o falsă modestie, ci de etică elementară, așa că e momentul să fac următorul disclaimer: deși sunt flatat de calitatea cititorilor mei, și în general atunci când textele mele sunt apreciate, aceste texte nu sunt o garanție, nici măcar un indicator, al nivelului meu profesional, nici prin ele însele, nici prin clasamentul lor în căutările Google, nici altminteri.
Singurele garanții ale unui medic sunt acreditările sale oficiale: faptul că a absolvit o facultate de medicină, faptul că a terminat una sau mai multe programe postuniversitare (numită rezidențiate) într-o specialitate, sau orice alte formări și competențe profesionale acreditate de breaslă are.
Era o vreme când aceste acreditări veneau cu o greutate importantă, practică și simbolică. Reputația de breaslă a medicinei românești a fost erodată mult în ultimii ani, urmare a unui proces ce durează de decenii. Astăzi, trebuie să ne estimăm norocoși dacă diplomele de mai sus garantează un standard minim profesional. Ceea ce nu e deloc puțin lucru. E de altfel mai rațional să cauți o persoană pe care se poate conta că îndeplinește acest standard, decât un medic care are reputația de “bun”. Medicina e din ce în ce mai puțin o artă, și din ce în ce mai mult o meserie cu protocoale și algoritmi bine puși la punct, ceea ce un lucru foarte bun pentru siguranța și sănătatea pacienților. Acest standard trebuie să fie referința atunci când considerăm că suntem tratați bine sau prost, și nu charisma și bed-side-manners ale medicului, deși și acestea încep să fie standardizate. Nu înseamnă că talentul personal al medicului e scos din ecuație: partea clinică, în toate specialitățile, și partea practică în cele “intervenționiste” sunt profund amprentate de marca individuală medicală.
Standardul minim profesional ar trebui să fie mult mai bine precizat, pentru noi, medicii, dar mai ales pentru pacient, care ar trebui să afle ce e de făcut, la ce să se aștepte, care este cea mai bună îngrijire posibilă și care este cea mai practică. Consensurile medicale sunt însă foarte deficitar popularizate, explicate marelui public. Sunt de acord că informația medicală este extrem de greu de “tradus” fără să existe echivocuri și neînțelegeri, dar nu cred că ermetismul e o soluție, într-o lume în care lipsa de educație medicală stă la originea marilor probleme de sănătate publică, iar sursele de informație sunt multe, dar au entropie năucitoare.
Dacă lucrurile ar sta altfel, întrebarea “încotro o iau” ar trebui să fie mai ușoară. Și asta mă aduce la ideea că un medic bun este cu mult mai puțin important decât un sistem bun. E valabil pentru orice sistem, nu doar cele medicale. Ar putea, de exemplu, să fie complet irelevant cât de bun sau prost psihiatru sunt eu, atunci când nu există o rețea de psihiatrie comunitară, care să continue sprijinul adus pacientului și după ce el iese din cabinet sau din spital. Tot talentul și competența unui mare chirurg cardiovascular sunt irosite, dacă sistemul de preluări ale urgențelor nu e în stare să transporte la timp în clinica în care lucrează un pacient cu disecție de aortă.
Pentru pacient, cel mai important este să nu fie lăsat singur atunci când trebuie să afle încotro să o ia, cu boala lui. Dacă sarcina asta și-o asumă revista Elle, nu înseamnă decât că noi, profesioniștii, și sistemul nostru, nu suntem capabil să satisfacem pe deplin o astfel de nevoie bazală.
Acestea fiind zise, putem specula, de dragul întrebării, existența unui sistem ideal, cu standarde ideale. Cum ar mai putea un medic să știe, într-un astfel de sistem, dacă e bun sau nu? Unde este plusvaloarea? Întrebarea e perfect aplicabilă și în realitatea defectuoasă. Ce mai important, critica sau aprecierea pacienților, sau cea a colegilor? Ambele pot fi puternic grevate de erori. Din ce e făcută reputația unui medic, în ochii pacientului, și cât de mult reflectă ea realitatea, la noi sau în altă parte?
Sunt foarte curios de părerile dumneavoastră.
Medicina este o arta care a devenit stiinta negandu-si originea pentru ca in final sa realizeze ca ramane o arta. Totul dintr-un motiv izbitor de simplu: nu tratam boli, ci pacienti. Nu noi, medicii, suntem cavalerii eroici luptand cu balaurul patologic intr-o piesa la care pacientul e un simplu spectator, ci chiar acesta lupta tinand spada intr-o mana ale carei miscari noi doar le ajutam.
Un medic bun vede dincolo de algoritmi, vede pacientul in intregul sau. Algoritmii sunt un compromis al unui sistem short-sighted care doreste -si ajunge sa se convinga pe sine- ca acestia, algoritmii, sunt rezolvarea. Nu dragul meu, un infarct sau o sinucidere incep insidios mult mai devreme decat un sistem deocamdata miop poate sa perceapa, incep aproape imperceptibil si evolueaza cu pasi mici, ca o corabie care se scufunda cu milimetri in fiecare zi. Algoritmul lasat singur trimite o alta corabie sa preia marinarii din mijlocul oceanului, un medic bun se urca pe corabie din port, invata cum merge, masoara balastul, intra in cala cercetand atent daca nu sunt scurgeri fie ele si minore.
Pentru a fi un medic bun trebuie sa iti pese, sa iti respecti pacientul incat sa vrei sa ajuti cu adevarat; in plus trebuie sa faci parte dintr-un sistem care sa aiba tools-urile pentru a pune in practica ajutorul. Este nevoie de acea interfata intre ceea ce se intampla in cabinet si viata pacientului a.i. cat mai putin sa fie “lost in translation”; daca il plimbi sec pe ramurile algoritmului, ii pui in mana o hartie cu nume din care nu intelege aproape nimic si ii dai drumul pe usa batandu-l paternalistic pe umar, asta nu e medicina.
As spune ca medicina adevarata incepe cu medicul care tace si asculta intai atent pacientul. Apoi intreaba, devenind tot mai specific in cautare. Din cand in cad se opreste, explica pacientului in limbaj simplu, nemedical, unde au ajuns IMPREUNA pe harta complicata care duce spre diagnostic, verifica intelegerea si ii permite sa intrebe indiferent cat de stupida ar parea intrebarea (are tot dreptul, e viata lui/ei). Apoi reaprinde lanterna stiintei si continua cautarea explicand de ce crede ca e mai bine sa o ia pe drumul x, riscuri, beneficiile alegerii si variantele inclusiv a nu face nimic. Ocazional in calatoria aceasta, cu acordul pacientului, invita si alti drumeti. Apoi, cand ii da drumul, se asigura ca a ajuns la destinatie -fie si temporara- si il lasa cu o intelegere clara a ceea ce urmeaza si cum poate sa contacteze pe oricare dintre cei intalniti pe drumul asta pentru alte lamuriri. Comunica cu pacientul la nivel intelectual, dar si emotional, social, financiar – cel mai bun sfat profesional e inutil daca nu poate fi urmat.
Concluzia e ca medicul e un partener, consultantul pacientului competent (in sens medical). Asculta, comunica eficient la niveluri multiple, educa, asigura feedback inclusiv in viitor, INVATA de la pacient la randul sau.
Pentru mine: medic bun = medic care stie sa asculte pacientul, sa-i vorbeasca, sa-l trateze ca pe un intreg (nu sa trateze numai partea care il priveste) si sa reuseasca sa descopere cauza problemei, nu sa trateze doar efectele.
Conform acestor criterii, medicii buni se pot numara pe degete…din pacate.
Din experienta personala, am sa va spun care sunt cele mai dese capcane in care pot cadea pacientii atunci cand aleg un medic:
1. cer prietenilor sa le recomande un medic, desi acesti prienteni nu au avut nicio legatura cu respectivul specialist
2. iau in considerare functiile “extra” ale unui specialist atunci cand aleg sa consulte unul ; spre exemplu, daca un medic chirurg a fost si directorul spitalului -sau inca este- atunci vor apela la el, crezand ca poate pune un diagnostic corect. Este o mare greseala, mai ales avand in vedere modul in care se aleg directorii de spitale in Romania.
Acolo te-am si “gasit”… in “Elle”. Dupa ce am citit articolul acela si am vazut acolo blogul tau, am zis sa vin sa trag un ochi (si pasionata de psihiatrie), ca mi se parea interesant ce scrie la descrierea ta de acolo… M-am interesat si eu cine a intocmit acel clasament… mai stiu medici care isi pun aceleasi intrebari ca si tine “de ce eu? dar pe ce criterii? sunt altii mult mai buni etc”. Adina Rosetti o cheama (fosta ASE-ista cu un curs postuniversitar de jurnalism, am inteles ca are si o carte scoasa), daca ar putea sa ne raspunda… cumva… si eu sunt curioasa… 🙂
Si eu sint de parere ca un medic bun e un medic cu care poti comunica bine. Asta inseamna: sa stie sa asculte, sa stie sa explice logic si pe intelesul unui nespecialist problemele medicale, sa aiba rabdare si sa raspunda la intrebarile pacientului.
este o intrebare pe care si eu o adresez in randul prietenilor atunci cand am nevoie de un medic: stomatolog, dermatolog, orl, ecografist etc. “stie cineva un stomatolog bun?” . apoi despic acest “bun” sa vad daca “bun-ul” lor este tot pe acolo cu “bun-ul” meu. intr-adevar daca persoana care adreseaza intrebarea “stie cineva un medic bun” se limiteaza la aceasta intrebare si atat nu o sa stie daca acel medic este bun pt ea.. sau nu 🙂
pentru mine “bun” inseamna: sa nu aiba un aer superior, sa imi explice termenii medicali pe care ii foloseste; sa tina un istoric al meu ( sa ma retina) si nu in ultimul rand sa fie un bun profesionist.
Cred ca un medic bun este combinatia ideala intre competenta si amabilitate. Adesea din pacate un medic foarte competent nu are priza la public pentru ca nu stie sa comunice, sau este mai ursuz-si invers, ni se recomanda adesea un medic ca fiind bun, cand de fapt ceea ce il caracterizeza este mai degraba amabilitaea si disponibilitatea spre relationare decat competenta profesionala.
Draga Vlad,
cred ca raspunsul la intrebarea ta depinde in primul rand dece fel de pacient esti si ce fel de boala ai.
din pacate am avut mult de-a face cu medici in ultimii ani. din pacate pentru sanatatea mea, nu din alte motive:)
Iti pot spune ca am intalnit medici foarte dedicati si empatici care nu mi-au rezolvat problema, (poate o rezolvau daca nu migram cam deznadajduita spre alt sistem, extern)
si persoane mai pragmatice care mi-au oferit o iesire cel putin temporara din situatia in care ma aflam.
eu sunt genul de persoana care are nevoie sa stie rece si detasat tot ce se intampla, cu explicatii la obiect , cat de stiintifice se poate, medicul meu din Ro facea asta automat, m-a intuit repede,( e o doamna deosebita) cel austriac doar daca il intreb, chirurgul (tot austriac) e genul mai haios si tot asa, destul de intuitiv in legatura cu cat va intelege pacientul din explicatii.
avand si ceva medici in anturajul apropiat, am invatat si ce trebuie sa intreb, dar, mai ales, am invatat ca nu voi putea intelege cu adevarat nici 5% din ce se intampla in mod real in cazul problemei mele.
Asa ca pentru mine un medic bun e cel care, pe langa pregatirea profesionala, are inteligenta de a se adresa fiecarui pacient pe limba sa.
despre latura sentimentala, nu-mi trebuie sa ma tina de mana, dar imi place sa vad stie cine sunt si ca retine detalii despre mine .
Multumesc mult, Sabina, pentru comentariu. Da, si eu cred ca un medic bun comunica bine.
“Cum stim ca un medic e bun?”
Atunci cand nu iti face (mai) rau. Din originalul “First, do no harm” .
Curajul, impins de la spate de deznadejde(a.k.a. “anxietate depresiva”, cum aveam sa aflu peste 50 de minute), au deschis pentru prima oara usa unui cabinet, in urma cu mai bine de o luna.
Un doctor bun, asa ca Dumneavoastra, m-a primit cu o privire calda.
M-a ascultat, chiar si sfatuit, cu blandetea unui preot autentic.
Am plecat cu speranta, o reteta si o recomandare catre un psihoterapeut.
A doua zi, am fugit spre cabinetul lui, sa ajung la fix. Cand imi trageam sufletul pe canapeaua psihoterapeutului, ii salutam cu privirea pe cei doi zero ai ceasului de pe masuta.
Nu aveam de unde sa stiu ca ora fixa prevestea inceputul unui proces.
“Zici ca esti o Barbie/ nu sper sa poti spune ceva inteligent / cum, la varsta ta, gandesti asa ?! / daca ai terminat jurnalistica, ce experienta te recomanda? enumera, te rog, posturile / probabil vei vrea sa renunti la sedintele cu mine, multi nu se potrivesc cu stilul meu / ai grija ca sedintele anulate se platesc ( lucru cu care am fost in acord perfect, dar de ce sa vreau sa-mi anulez potentiala branula, nu am inteles) /.”
O zi proasta, o antipatie brusca, ba chiar si posibilitatea pe care am intuit-o (si sperat-o, ca scuza) de a ne fi aflat in mijlocul unei coincidente stranii in care psihoterapeutul cunostea mai mult decat lasa sa observ, poate oamenii din viata mea erau parte si din viata “procurorului”, anulandu-i impartialitatea? ( va rog, aveti incredere in “anxietate depresiva” parafata de doctorul bun, nu cred ca scapam neparafata la capitolul “psihoze”)
Si totusi, increderea in recomandarea primului doctor m-a oprit la receptie pentru o noua programare la “tribunal”. “Stie el mai bine..” mi-am zis.
Cu doua ore inainte de sedinta, am primit un telefon. “Regretam, sedinta se anuleaza”.
Cu stima si consideratie.