Din campaniile și contra-campaniile din presă cu privire la medici (revin ciclic), impresia ce se degajă e că suntem toți (medicii) niște devianți. Nu neapărat în sensul psihiatric, deși și așa, ci mai curând social și moral. Niște House MD pe deasupra șpăgari. Când nu primim câte 1000 de euro pe zi fără de care nu ne sculăm din pat, suntem niște apostoli blestemați cu mintea scrântită. Când nu suntem martiri-martori ai suferinței umane, suntem niște cinici ce profită copios de pe urmele ei. Dezbateri acerbe pe forumuri ard: da domnule, au dreptul la șpagă, că salariile sunt mici, cum să reziști altfel într-o asemenea mizerie, nu domnule, își bat joc de noi, pacienții, murim cu zile în timp ce ne țin pe la ușă, dacă nu le dai nici nu se uită la tine.

Eu nu mă recunosc în portretul medicului din ziarele de zilele astea. Nici în cel al chirurgului care pune condiția șpăgii, nici în cel al mucenicului sclipitor zugrăvit uneori. Și știu că nu sunt vreo excepție. Suntem foarte mulți oameni normali în branșă.

Ce înseamnă un medic normal?

Înseamnă că putem să nu luăm ciubuce și exersăm permanent această capacitate. Neluatul de ciubuc nu e neapărat o anomalie în contra cutumei. În anumite locuri (spitale mari și mici), ciubucul e o presiune culturală, nu iei, ești un excentric, dar global nu e așa. Pe mine nu mă presează nimeni să iau ciubuc, deși e adevărat că nici nu prea mi se oferă.
Nu dintr-o paranoia masochistă nu luăm noi ciubuc. (Nu mi-aș permite să îi judec, dintr-un punct de vedere moral superior, pe cei care iau ciubuc, de altfel. Știu bine că mulți „n-au încotro”. Îmi permit să judec cutuma, cultura, însă.) Ci pentru că ne-ar fi groaznic de jenă, probabil pentru că așa am fost crescuți, să ne fie jenă de asemenea situații. N-am ști nici cum să reacționăm, nici ce se vrea de la noi: cum onorezi o înțelegere în care nu se specifică obligațiile, dar așteptările sunt enorme? Așa că nimerim în locuri în care plata informală nu e placa turnantă a actului medical, iar locurile astea sunt destule.

Înseamnă că suntem oameni care muncesc cu program normal, zi de zi, contra unui salariu românesc cu care ne descurcăm.

Că ne plătim impozitele și facturile, și mergem la piață.
Că n-avem câte trei SUV-uri și cinci vile, și mergem la serviciu cu metroul sau tramvaiul. (Eu merg cu bicicleta, ceea ce vă recomand și dumneavoastră). Stăm în apartamente de bloc și la sfârșit de săptămână ieșim cu copiii în parc.
Că nu ne punem lanț de aur la gât și clepsidră elvețiană la mână.
Că trăim în aceeași societate capitalistă de criză, în care uneori în miez de noapte ne gândim cum o să ne plătim creditul la bancă dacă policlinica va face reduceri de personal.

Că nu prea apucăm să ne ducem la congrese și conferințe, fiindcă sunt scumpe rău, dar ne descurcăm să ne informăm, în era informației libere pe internet. Articolele științifice sunt din ce în ce mai ușor de accesat, iar dacă chiar ne trebuie un tratat care costă câteva sute de euro, ei bine, ne descurcăm cumva. (Există un loc vechi și desuet, se cheamă bibliotecă, parcă.) Și înainte de revoluție, când o carte bună de medicină reușea să treacă de zid, era copiată și circula, altfel n-ar mai fi fost medicină înainte de revoluție, d’apăi acuma.

Că nu conspirăm împreună cu industria farmaceutică cum să ne îmbogățim mai bine scriind rețete false. Mulți dintre noi de altfel suntem foarte rar vizitați de reprezentanții Farma. Sau niciodată.

Că în relația cu pacienții noștri nu scuipăm semințe în capul nimănui, nici nu ne bălăcim într-un delir al puterii, ci ne sfătuim împreună cât de civilizat se poate și prestăm servicii ca orice alt meseriaș, străduindu-ne să ne facem bine treaba. Când binele se întâmplă, nu ne imaginăm că e exclusiv opera noastră de eroi sau demiurgi, în schimb ne bucurăm că am putut fi în locul potrivit pentru a face partea noastră de treabă. Pentru că, din păcate, știm foarte bine că cel mai mare talent medical e degeaba dacă e de unul singur, dacă nu e susținut de o strategie, de un sistem mai mare.

Și că nu e nicio smerenie adevărată sau fariseică în cele de mai sus.

Că nu avem acces la mediile în care viețuiesc elitele noastre, dar nici nu ne dorim așa ceva neapărat. Elitele în România sunt de o calitate îndoielnică, dar sunt o minoritate. Un coleg zicea pe undeva că ne aflăm la periferia medicinei. Dar dacă noi suntem la periferia medicinei, atunci și dumneata, cititorule, te afli la periferia lumii, în mahalaua ei. Dar eu cred că mahalaua nu e doar la periferie, ea e realitatea obișnuită, stratul social în care cei mai mulți se mențin, își cresc copiii și visează la o pensie liniștită, fără să fie șmenari, șmecheri, interlopi, cinici, genii, sfinți, eroi, făcători de minuni, psihopați, mafioți, obsedați de bani, de prestigiu, de recunoaștere, de propria imagine în oglindă.

În care suntem toți aproximativ în aceeași oală. Și în care fericirea nu e imposibilă, dar ea vine mai mereu din lucruri care poate par mici, cum ar fi atunci când tocmai a intrat salariul, râde un copil, toți cei dragi sunt sănătoși și afară e soare.

(Notă: am scris articolul ăsta acum 2 ani, în altă parte, de era cât pe ce să nu-l mai găsesc. Acum îl republic aici, pentru că iar e vorba la televizor despre medici și șpăgile lor.)