Cineva care are schizofrenie paranoidă s-ar putea să aibă, sau să fi avut, pseudohalucinații auditive. Adică „să audă voci”.
Nu știu dacă v-ați întrebat vreodată cum e să auzi voci, ca în schizofrenie. Când eram rezident, o colegă care era și în formare de psihoterapie adleriană ne-a supus unui mic experiment de empatie: să încerci să discuți cu un interlocutor, în timp ce alte două persoane, stând în spatele tău, te întrerup la fiecare vorbă, insultându-te, îndemnându-te să fugi sau îți faci rău, comentând tot ce zici tu sau interlocutorul, sau pur și simplu imitându-te ca niște ecouri. E imposibil să mai duci conversația cu persoana „reală”. Experimentul e destul de tulburător, dar vocile din schizofrenie sunt mai mult decât niște distracțiuni ale atenției.
În primul rând, ce e cu prefixul „pseudo” înainte de „halucinații”? Nu sunt halucinații adevărate, sau cum? Ba da, sunt chiar cele mai adevărate, dacă se poate spune așa ceva despre niște halucinații. (Pășiți cu grijă, în lumea psihiatrului e câte un paradox pândind după fiecare colț.) Poate mai corect ar fi fost „halucinații pseudoauditive”. Vechii psihiatrii, cei care au catalogat și au descris în amănunt toate semnele de boală mintală, făceau distincția între a avea o halucinațe senzorială, adică o percepție identică cu cea oferită de un organ de simț, cu niște limite spațiale și interne: de exemplu vezi niște șobolani care se fâțâie prin cameră (ca în delirium tremens). Sau auzi pe cineva că țipă în camera de alături. Sau miroși o otravă pusă în cafea. În „pseudohalucinație” nu știi care sunt granițele percepției tale. Nu știi unde e. Și, probabil, nici nu se simte ca o percepție, nu se aude ca o voce adevărată, chiar dacă poți spune că e o voce de bărbat sau de femeie, tânără sau bătrână, etc. Știi lucrurile astea, dar nu din timbrul vocii, ci altfel. Știi și atât. Singura explicație cât de cât digerabilă, pe care să o pricepem cât de cât noi, cei care credem că nu auzim voci, e că, dacă suferi de schizofrenie, îți „auzi” propriile gânduri, dar nu le recunoști ca fiind ale tale. Și nu doar gânduri, ci orice senzație subiectivă. Nu toate senzațiile subiective, asta ar însemna să te dezintegrezi. Întotdeauna, ceva de tine rămâne totuși al tău: cât de mult depinde de cât de gravă e boala, de cât de bine e tratată etc. Dar orice fenomen conștient, deci subiectiv, e susceptibil de a fi pierdut din mână, de a-și pierde acea calitate indescriptibilă care îl face subiectiv. (Ce e culoarea roșie? Cum o descrii? Nu poți, decât subiectiv. Dacă pierzi asta, rămâi doar un detector de lungimi de undă electromagnetică.) Nu poți recunoaște gândurile rătăcite nici ca fiind cauzate de vreo boală, pentru că și asta ar însemna că ți le apropriezi cumva. Așadar, dacă ceva atât de intim ca un gând nu e al tău, singura concluzie intuitivă e că altcineva ți-l impune cu o extraordinară violență. La urma urmelor, ce agresiune poate fi mai mare decât invazia propriilor gânduri și senzații? Psihoza e, într-un fel, violul suprem. Doar că nu există vinovați, nu în realitatea noastră, deși cel afectat îi produce uneori: gândurile devin personaje, cu o imitație foarte convingătoare de viață autonomă. E „sindromul automatismului mental” al psihiatrilor francezi. Unii psihanaliști, în frunte cu Lacan, au încercat să explice sindromul automatismului mental în termeni freudieni, de inconștient și pulsiuni. Rezultatul, asupra mea, e că dogma psihanalitică seamănă ea însăși, din anumite unghiuri, cu un delir, pentru mine, care sunt psihiatru și nu psihanalist. Dar asta e doar părerea mea de observator, sper să nu se supere nimeni.
Ai citit bine, am zis mai sus: „credem că nu auzim voci”. Pentru că, de fapt, capul fiecăruia dintre noi e plin de gânduri, fenomene, senzații, pe care nu le controlăm decât în parte. Avem „voci” care ne insultă, ne pun la pământ și par să ne dorească anihilarea, cum pățește omul cu schizofrenie. Avem „voci” care ne exaltă hipertrofiindu-ne la dimensiuni mitice, cum se întâmplă, uneori, în paranoia. Avem gânduri banale, despre problemele de zi cu zi, care refuză să tacă și aleargă nestăvilite noaptea, când am vrea atât de mult să adormim. Avem gânduri despre care, într-o răsturnare ironică a schizofreniei, suntem convinși că sunt ale noastre, dar de fapt sunt ale cuiva din jur, din familie, de la serviciu, sau ale unor necunoscuți suficient de pernicioși încât să ne infecteze cu prejudecățile lor despre viață și lume și celălalt. Avem gânduri ale haosului și entropiei, care ne șoptesc că nimic nu are sens, că pe toți ne paște neantul și că mai bine lăsăm baltă totul. Și ah, cât de aproape e această ultimă categorie de „voci” de a-și pierde ghilimelele, uneori! Medicii, muzicanții, profesorii, preoții etc, spun adesea că au „vocații”, adică tot o „voce”, contrară și de sens opus ultimei descrise, i-a adus pe calea pe care sunt. Nici măcar scriitorul nu are un control absolut asupra a ceea ce scrie, deși atunci poți chiar să te întorci, să ștergi, să corectezi. Dacă suntem „normali” și nu „schizofreni”, este doar pentru că știm, intuitiv și indubitabil, că suntem măcar proprietarii, dacă nu reușim să fim stăpânii tuturor „vocilor” ăstora. (La fel cum, în psihoză, știi intuitiv și indubitabil că gândurile nu mai sunt ale tale. Nu există cale de mijloc când e vorba de conștiință.) Le ținem bine încuiate în staulul ghilimelelor. Doar frâul ăsta fragil ne face să nu fim psihotici. În rest, iartă-mă că îți dau vestea asta dacă nu o știai sau nu o credeai, dar tu și cu mine suntem exact la fel precum cel ce acum e internat într-un salon încuiat la Spitalul Obregia. Tot oameni, tot cu frici și speranțe, care sunt tot cam aceleași. Diferența e că cel de acolo știe cum e să fii tu, dar tu nu știi cum e să fii el. Sper să scrie el mai bine decât mine.
