Ce e important la mișcarea medicilor din ultimele zile? Inițiatorii ei? Pentru dumnealor, toată stima. Dar nu cred că ei sunt esența lucrurilor, chiar dacă au fost deus-ex-machina. Cum nu cred că e important, deocamdată, organismul care se zbate să se nască anadiomenic din spumele mulțimii, „Alianța Medicilor“, cum își zice. Poate va fi – timpul ne-o va spune. Dar chiar dacă Alianța Medicilor va reuși să iasă la lumină și să aibă un cuvânt de spus, acolo unde au eșuat câteva sindicate și grupări mai mărunte și unde colegiile medicilor și marile sindicate nici măcar n-au încercat, tot nu cred că ea contează din experiența asta fulgurantă. Ea va fi ceva separat, o altă treabă, să sperăm, Doamne ajută, bună.

     O să vă supărați pe mine, dar nu cred că sunt foarte importante nici consecințele politice și financiare ale mișcării. Dacă va fi vreuna. Măririle de salarii contează, nu zic nu. Ele vor avantaja în mod sigur minoritatea privilegiată pe care, de altfel, lumea o identifică deja cu ansamblul medicilor. „Legalizarea plicului“, un oximoron aruncat la nimereală, nu cred că se va întâmpla vreodată. Și desigur, egoist și individualist cum sunt și eu, ca orice medic, nu prea îmi pasă. Eu n-am luat niciodată niciun plic, nici când lucram „la stat“, cu atât mai puțin acum. Și nici nu mi s-a prea oferit. Și ca mine sunt mulți, mai toți cunoscuții mei, prietenii și oamenii de care mă înconjor: pentru noi, nu va fi nicio schimbare atât de palpabilă, de materială. Pentru noi, rutina zilnică va fi exact aceeași, ca și socotelile dinainte de mersul la piață, angoasa insomniacă a zilei de mâine și de poimâine, a bătrâneții – care om apuca-o, aceeași precaritate existențială pe care vom continua să o ținem sub cele mai complicate lacăte de care suntem în stare, ca să putem să ne gândim mai întâi la pacient. Nu pentru că am fi sfinți, căci nu suntem, ci pentru că asta e esența trebii noastre, tot așa cum un pilot se gândește mai înainte de toate la ce trebuie să facă ca să nu se prăbușească din zbor.

     Și totuși, ceva va fi fost schimbat. În primul meu text din „Viața medicală“, acum aproape fix doi ani, vorbeam despre cei doi tovarăși de drum ai nefericirii medicilor: anxietatea și singurătatea. Anxietatea va rămâne aceeași. Ceea ce s-a modificat doar un pic e singurătatea. Vom continua să fim, esențialmente, niște animale solitare, nu precum vulturul, ci precum iepurele. Chiar și în „colectiv“, sau mai ales acolo. Doctorul va fi lup pentru doctor și pe mai departe (și cu asta am încheiat alegoria animalieră, promit). Iar cei care nu suportă colectivul, căci el nu e pentru cei slabi de înger, vor continua să funcționeze la periferie, fără repere, fără „feedback“ de la egalii lor, fără să aibă habar dacă sunt sau nu „medici buni“, nevorbiți cronic, clădindu-și, în cel mai bun caz, oaza lor privată de aspirație la fericire. Însă nimeni nu va uita că în august, 2015 AD, fiecare dintre noi a putut vorbi și a fost auzit. Fără să fie nevoie de sponsorizări farma. Și fără scoarță, cravată, limbaj de lemn și scărpinat pe burtă.

     „Grupul medicilor de pe Facebook“ ar putea să pară naiv celor cu experiență în socializat și protestat online. E plin de izbucniri emoționale, de declarații absolute, de patimi ce aduc aminte de adolescență, de erori gramaticale. Ditirambi caragialești, analize pertinente, mărturisiri candide, schisme, avânt, deznădejde. Îi prețuiesc naivitatea. E autentică și vie, chiar dacă sunt sigur că oportuniștii sunt și ei pe poziții. Și cred că de asta a și atras atenția și simpatia dincolo de orice așteptare. Nu am devenit peste noapte niște iubiți, e plin de oameni care zic că ar trebui să tăcem naibii din gură, că suntem nerușinați cu pretențiile noastre, dar e mult mai bine decât aș fi crezut. Aproape că mi-a mai venit inima la loc după ce mă obișnuisem să fiu un paria din oficiu.

     Am crescut, dacă senzația mea e corectă, cu o percentilă în percepția populară despre medici, prin simplul fapt că ne-am demonstrat a fi oameni, cu nevoi și slăbiciuni. Pare incredibil, dar mișcarea de pe Facebook a medicilor e simultan primul nostru exercițiu spontan de expresie liberă și prima noastră înfățișare sinceră dinaintea lumii non-medicale. Și asta e foarte important – și o realizare care trebuie notată pentru referințe posterioare. Cu tot riscul de a deveni masă de manevră pentru politicieni populiști, care deja se ling pe bot ca mâța la lapte.

     Și uite că mâța e și ea prinsă pe picior greșit. Sunt divergențe și rupturi deja, dar unele idei se degajă destul de clar, ca și când ar fi ale unei majorități. Și cea mai importantă dintre ele e lepădarea și anatemizarea plicului. Și asta m-a luat prin surprindere. Plicul e o cutumă atât de bine inserată în sistem, iar responsabilitatea morală pentru el e atât de diluată, încât e uimitor că atâția medici spun astăzi public un mare NU plății informale, fie ea și formalizată printr-o scamatorie oarecare de către guvern. Și e o imensă ușurare să văd cât de mulți dintre noi erau perfect conștienți de faptul că plicul e condiționare implicită, anomalie etică, maladaptare și indignitate. Asta deși toată mișcarea a apărut în contextul unei decizii ICCJ care a ajuns mai faimoasă decât ar fi vrut și decât ar fi meritat, căci nu schimba, în esență, nimic.

     Aceste trei lucruri: expresia liberă și spontană, comunicarea între noi și cu publicul și respingerea simbolică a plicului sunt cele mai importante fenomene ale  nobilei, străvechii și înțepenitei noastre bresle. E doar un început, dar și dacă nu se va mai întâmpla nimic, ele s-au întâmplat. Și asta mă face un optimist prudent. Dacă am păstra fermentul ăsta, am putea împinge bolovanul lui Sisif un pic mai sus pe deal. Dacă nu, rămâne să ne întoarcem la pătrățica de start, la singura noastră șansă, la schimbarea intimă a fiecăruia dintre noi.