În momentul în care scriu articolul de faţă, plouă. Ba chiar tună şi fulgeră, pe deasupra, iar fiica mea cea mare s-a băgat sub plapumă, de frică. Sper că pe dumneata, cititorule, nu te plouă, ar fi păcat de exemplarul din „Viaţa medicală“ pe care îl ţii în mână. Dar, dacă te plouă, nu e mare tragedie. Fă-ţi un coif din ziar şi dă-i înainte. Când plouă, ne decantăm. Cei mai mulţi dintre noi se ascund care încotro şi rămânem doar câţiva. Există o solidaritate nespusă între cei care stau în ploaie. Dacă aţi uitat de ea, poate chiar merită să o căutaţi dinadins.
Pe mine m-a plouat destul de tare zilele trecute. Mă duceam la un seminar la care trebuia să vorbesc angajaţilor unei corporaţii despre cum te poţi lăsa de tutun. Eram pe drum cu bicicleta şi ploua torenţial, aşa că drumurile erau complet blocate de traficul intens, pentru că nimeni nu vrea să se ude în afara maşinii. Aşa se face că am ajuns primul la destinaţie, cu mult înaintea celorlalţi, care, pesemne, erau toţi şoferi sau pasageri. Am avut timp să mănânc un corn şi să beau o cafea, sub o streaşină, undeva pe platforma Pipera. Până la urmă a trebuit să renunţ la adăpostul precar şi să mă îndrept spre minicartierul business unde trebuia să conferenţiez.
Nu e deloc uşor să intri cu bicicleta într-un minicartier din astea. Nicăieri nu e, de altfel. Bicicleta ridică imediat suspiciuni. Oamenii serioşi nu merg, de regulă, pe bicicletă. Mi s-a întâmplat de multe ori să fiu luat la bani mărunţi din cauza asta, aşa că nu am fost surprins sau supărat, când paznicul n-a vrut să mă lase să intru. Maşinile intrau, în maşini sunt mereu oameni serioşi. În cazul meu a fost nevoie să se mobilizeze întreaga firmă de pază, s-au dat telefoane, m-am legitimat, mi s-au luat datele, am dat cu subsemnatul în două exemplare. Asta pentru că paznicul era om de treabă şi voia să mă ajute, nu să mă dea afară direct. Cât timp s-a desfăşurat procesul de securizare anti-biciclete, am avut timp să mă şi împrietenesc cu omul. La urma urmelor, era şi el biciclist. Am vorbit despre cât de uşor ni se fură vehiculele, despre una, despre alta. Mi-am adus aminte de profesorul de parazitologie din facultate, care venea la cursuri pe bicicletă. A fost un mod discret de a mă recomanda ca medic, în speranţa că îmi vor creşte şansele de acces. Nu l-am impresionat prea tare, a zis ceva despre doctorii care iau şpăgi. Cred că nici nu i-a trecut prin minte că aş putea fi ofensat. Şi nici n-am fost, omul pur şi simplu încerca să lege o conversaţie cu un străin şi ce subiect mai bun de solidarizare, ce temă mai anodină de small talk decât şpăgile doctorilor? De altfel, am şi răspuns politicos: da, dom’le, aşa e cu doctorii ăştia. Am trecut rapid la starea drumurilor, politică şi tenis. Totul în timp ce picături de ploaie curgeau necontenit de pe streşinile şepcilor noastre.
La un moment dat, a mai apărut un domn şi paznicul m-a lăsat puţin ca să vadă ce vrea. Avea nişte întrebări la care paznicul nu ştia să răspundă, aşa că mi-a făcut semn să mă alătur conversaţiei. „Să-l întrebăm pe domnul, că poate ştie el cum e cu şomajul“. Mi-am exprimat îndoiala că aş şti ceva. Ca medic, n-am dreptul la niciun şomaj, la o adică. Doar e profesie liberală. Totuşi, omul mi-a povestit, arătându-mi o hârtie îmbibată de ploaie, că fusese trimis de la forţele de muncă la una dintre corporaţiile din minicartier. Trebuia să obţină de acolo fie o slujbă, fie un refuz semnat. Altfel, nu primea banii de şomaj. Or, ăştia de la companie îl invitaseră direct să iasă afară. Şi n-au vrut nici măcar să-i semneze hârtia, cum că l-au invitat să iasă afară. Acum ploaia îi intindea de zor cerneala de la imprimantă. Ce să facă el acum? Habar nu aveam, sincer să fiu. Ştiam doar că omul nu voia decât să-l ascultăm niţel. Că tot ploua şi nu ne duceam nicăieri. Aşa că i-am aflat toată povestea vieţii, pe unde a lucrat, cum i-au disponibilizat cu zecile etc. Ştiţi istoria. Eu, cel puţin, o aud de mai multe ori pe zi, la cabinet, doar că e plasată ceva mai devreme pe firul narativ, înainte de disponibilizare, când omul stă şi se frământă noapte de noapte cum să facă să atingă targetul ăla, până când creierul lui atavic, animalic, înţelege în sfârşit că un pericol cumplit, nenumit, îl pândeşte din întunecimea junglei şi atunci se mobilizează resursele instinctive de protecţie. Şi face atacuri de panică în tramvai. Unde, cel puţin, nu plouă. Mai rar văd situaţia post-factum, din ploaie, aşa că, natural, curiozitatea mea antropologică mi-a ţinut aprins interesul.
Aprobările oficiale au venit şi am putut să intru cu tot cu bicicletă pe poarta magică. M-am bucurat de sentimentul involuntar de onoare care m-a cuprins. Tocmai suisem o treaptă socială. Cum spuneam, trebuia să ţin un discurs împotriva fumatului. Mi-l repetam în cap, pe aleile minicartierului, în drum spre sala de conferinţe. Lângă fiecare intrare codificată alfabetic, câte un loc de fumat gemea de oameni în cămăşi cu gulere albe. Erau câtă frunză şi câtă iarbă, dar bine compactaţi sub adăposturi de plexiglas. Ca să nu-i plouă. E totuşi mai bine când nu te plouă. Cu toate astea, dacă e urât afară, cititorule, să ştii că paginile centrale, cele cu oferte de lucru, se pot plia într-un elegant coif de hârtie.
