În contextul mișcărilor sociale românești din ultimele săptămâni, fusesem astăzi invitat la o emisiune tv unde urma să se discute despre tipologia protestatarilor, punctul meu de vedere urmând să fie cel psi. Emisiunea s-a contramandat (din pricina viscolului), așa că voi scrie aici cele câteva gânduri pe care le-am învârtit în cap despre subiect.
Încercarea de a identifica un tip de personalitate „protestatară”, deși e un demers foarte interesant, are șanse de succes doar în afara unui protest colectiv, de dimensiuni mari. Există într-adevăr anumite tipuri de persoane care au o mai mare ușurință în a spune ce gândesc, ce simt, și în a-și cere drepturile (dimensiunea asertivă a personalității). La capătul spectrului, există persoane ale căror revendicări nu vor avea niciodată sfârșit sau satisfacție, eternul protestatar și procesoman, care se imaginează într-un perpetuu război cu un univers malevolent și perfid – personalitatea paranoidă. Și există persoane care nu vor fi niciodată în stare, în condiții normale, să ridice capul, persoane supuse, timide, care nu cer altceva decât un pic de liniște și stabilitate.
Însă aceste tipuri sau trăsături de personalitate sunt semnificative tocmai pentru că sunt autonome, și în bună măsură independente de mediu. Ele nu au nimic de-a face cu ce se întâmplă acum în România, nici cu ce s-a întâmplat la Atena, nici cu „primăvara arabă”, nici cu occupy Wallstreet.
De altfel, în toate discuțiile din media care au încercat să privească protestatarul din piețe, numitorul comun a fost diversitatea. Diversitate de oameni, diversitate aparentă de interese și țeluri. Spun aparentă, pentru că un țel comun, unic, există.
O împărțire clasică a grupurilor de oameni, pe care sociologul Ferdinand Tönnies o stabilea acum peste un secol, este cea care face diferența între comunitate (Gemeinschaft) și societate (Gesellschaft).
Foarte schematic, comunitatea este organizare mai veche a oamenilor, în care rolurile acestora sunt slab diferențiate, există o oarecare egalitate și primează, nu interesul personal, ci un un interes comun, superior. În comunitate, legile sunt nescrise, sau mai bine zis, sunt scrise în mintea și sufletul oamenilor, care se simt legați moral și afectiv unii de alții, fără nevoia unui control exterior. Exemplul cel mai tipic de comunitate care, deși străveche, e mereu vie, este familia.
Societatea este o formă mai evoluată, mai nouă, de organizare, în care rolurile membrilor sunt foarte bine particularizate, și rolul trebuie dobândit, nu îți este atribuit din naștere. În societate, nu există un interes superior, ci primează interesele individuale, care se armonizează într-un mecanism mai mult sau mai puțin eficace. Întreaga lume occidentală e compusă din societăți.
Când însă o societate cunoaște eșecul, ceea ce înseamnă că toate interesele individuale sunt trădate, are loc o regresie către comunitate. Aș îndrăzni să spun că, zilele acestea, în locul societății civile românești, cea de atâta vreme amețită, dezorientată, uneori incoerentă, am văzut prefigurarea unei „comunități civile”. Nu este una atât de bine închegată cum e exemplul familiei, ci una izvorâtă dintr-un inconștient colectiv, și plină de pulsiuni inconștiente, ca o fiară din adâncuri al cărei somn e tulburat. Totuși, o comunitate, un al cărei interes superior vrea să iasă la lumină, în câmpul conștiinței noastre, după atâtea decenii de deturnare a conceptului de „patriotism” și de umilințe repetate care au alungat din noi dorința de apartenență la cultura care, până la urmă, face parte din noi și nu se lasă excizată așa de ușor.
Așa că lucrul bun, durabil, pe care eu îl aștept de la mișcările sociale din România este conștientizarea interesului nostru superior, și regăsirea acelor valori altruiste și empatice pe care societatea noastră le uitase: simț civic, dorința de mai bine, implicare, valorile oricărei democrații adevărate, nu legea junglei, care astăzi reglementează orice organizare românească, de la traficul rutier la sistemul sanitar.
Și nu trebuie să uităm că vântul din România nu e unul limitat la România, ci e un ecou al unuia care bate prin toată lumea. Nu întâmplător, în 2011 Time Magazine a lăsat individualismul la o parte și a declarat Protestatarul ca personalitate a anului.
Felicitări, un nou articol reușit. Mă bucur să văd că, încet-încet, devii o voce publică. E nevoie de voci inteligente și independente în spațiul public.
Totuși, trebuie să spun că nu-ți împărtășesc optimismul. Poate că am o viziune limitată, dar eu nu reușesc să văd tendința asta pe care o vezi tu, de coagulare a unei comunități, nu văd formarea niciunui sentiment de apartenență. Mulțimea e extrem de heterogenă, singurul numitor comun al protestatarilor e nemulțumirea, singura revendicare comună – jos Băsescu.
Sunt curios, la care țel unic, comun, te referi tu în articol?
Sper ca eu să mă înșel și tu să ai dreptate, dar deocamdată impresia mea este că să vezi în protestele astea formarea unei ’comunități civile’ este cam wishful thinking.
Un alt aspect important e că, chiar presupunînd că protestatarii încep să fie animați de spirit civic, și încep să dezvolte o conștiință comună, ei oricum nu sunt un eșantion reprezentativ pentru populație ci unul deosebit de selectiv.
Ce înseamnă asta pentru viitorul țării, putem deduce din exemplul Egiptului unde un eșantion selectat din populație a manifestat, a dat jos guvernul, iar majoritatea covîrșitoare a populației a votat cu totul altceva. Cifrele sunt clare – Frăția Musulmană + islamiștii radicali au obținut 73%, iar partidul protestatarilor, numit ‘Revoluția continuă’ – 1,4%.
Protestele au nevoie de lideri, de o formă de organizare, de o programă, de revendicări precise, țintite. Protestele de tip occupy, sunt frumoase teoretic, dar practic sunt niște monumente de naivitate, ineficiență și pierdere a vremii.
Cristi, multumesc pentru vizita.
Cred ca m-am exprimat eu gresit in text, pentru ca nu esti singurul care mi-a adus critica asta. Textul se refera la o situatie ideala. Daca vrei parerea mea, in momentul de fata, protestele nu au coerenta si nici un scop comun bine formulat: ma rog, demisia cui-o-fi e un scop, dar eu ma refeream la cu totul altceva. Și da, există încercări de manipulări din toat părțile, atacuri media, etc. E foarte posibil, chiar probabil, ca lucrurile sa ramana asa, si atunci n-am facut nicio scofala. Însă eu nu am aici păreri politice, nu sunt un analist, și îmi scapă nenumărate subtilități, sunt convins. Eu am păreri mai curând teoretice. Teoretic vorbind, ceva s-a mișcat, chiar dacă rezultatele s-ar putea să fie sub așteptări. Eu însă aici vorbesc doar de tipologia protestatarului, și nu sunt nici optimist, nici pesimist. Nu avem de-a face cu o comunitate închegată, nici vorbă, ci doar de tendința vagă către o comunitate. Rezultatul dezirabil e închegarea acestui spirit de comunitate și renașterea unui soi de simț civic, pentru că România suferă acut de lipsa lui. Dar sunt pe deplin conștient că e improbabil ca un asemenea rezultat să fie atins în viitorul apropiat.