Prima internare de urgenţă pe care a trebuit să o organizez a fost un proces ce a durat aproximativ şase ore. Eram medic specialist de puţină vreme şi lucram într-o policlinică. Doamna care intrase în cabinetul meu mi-a relatat că soţul ei, fără motive serioase aparente, a devenit progresiv agitat în ultimele săptămâni, că în ultimele zile, foarte dificile, căpătase un discurs bizar, că se considera urmărit şi persecutat şi auzea voci, totul culminând în acea dimineaţă, când şi-a verbalizat intenţia de a se sinucide prin spânzurare. Nu a trecut imediat la fapte, mai întâi şi-a dat soţia afară din casă, aceasta având timp să apeleze serviciul de ambulanţă. Echipajul a venit şi, întâmpinând refuzul domului de a merge la o cameră de gardă, a şi plecat, recunoscând dreptul pacientului de a refuza intervenţia şi declinându-şi responsabilitatea în acest caz.
Deşi nu-l cunoscusem încă pe pacient, relatările soţiei erau foarte sugestive pentru o simptomatologie psihotică, aşa că am sunat eu însumi din nou la 112 şi la poliţie, solicitând verbal intervenţia de urgenţă şi consimţind verbal să-mi asum responsabilitatea pentru aceasta. Echipajele combinate s-au deplasat din nou, după o lungă perioadă, în care soţia a aşteptat în faţa blocului, neavând curaj să intre în apartament. A urmat o coadă de aşteptare la camera de gardă de la psihiatrie şi, în sfârşit, internarea. În această perioadă, am stat mai tot timpul la telefon, încercând să facilitez lucrurile. A fost un caz fericit: sub tratament, simptomele s-au remis, iar eu l-am urmărit ulterior multă vreme, la cabinet. Între timp, a emigrat, împreună cu soţia, şi îşi continuă îngrijirile în sistemul de îngrijire psihiatrică al ţării de adopţie.
Majoritatea cazurilor de acest fel – am întâlnit zeci – nu sunt însă deloc fericite. Îngrijirile psihiatrice de urgenţă sunt acordate fie persoanelor cu un istoric psihiatric îndelungat şi cunoscut, cu multe internări la activ, fie crizelor „spectaculoase“, precum cea descrisă mai sus (cu detalii modificate pentru protejarea confidenţialităţii). Există însă nenumărate cazuri, cu nimic mai puţin grave, când o tulburare psihică distorsionează realitatea suficient de mult, încât cel afectat să nu fie în stare să mai ia decizii responsabile pentru propria sănătate, dar în care simptomele nu sunt suficient de zgomotoase şi periculoase încât să determine intervenţia personalului de pe ambulanţă sau asistenţa poliţiei.
Pentru aceste cazuri, există un cadru legislativ: Legea sănătăţii mintale a fost publicată în 2002, iar normele de aplicare, în 2006. Ea permite ca familia, psihiatrul, medicul de familie sau chiar autorităţile civile să poată scrie o solicitare de internare împotriva voinţei bolnavului. Aceasta nu angajează în mare măsura responsabilitatea celui care o face, pentru că decizia de internare e luată de psihiatrul de gardă de la spital şi confirmată sau infirmată în termen de 72 de ore de o comisie specială, cu notificarea parchetului. Ea ar trebui însă să-i oblige pe cei abilitaţi să intervină în teritoriu şi să transporte pacientul până la camera de gardă. Or, după cum toţi colegii mei o ştiu bine, în mult prea multe cazuri lucrul ăsta pur şi simplu nu se întâmplă. Nici poliţia, nici echipajele de pe ambulanţe nu par a fi familiarizate cu legea menţionată, iar aceasta nu îi obligă în mod expres să intervină, decât în caz de pericol iminent. Marea lacună din normele de aplicare este tocmai aceasta: nu se specifică cine şi cum ar trebui să intervină. Mai ciudat este că nici profesioniştii din ambulatoriu nu se prevalează de prevederile legii: foarte puţini psihiatri şi mult mai puţini medici de familie sunt dispuşi să scrie o solicitare de internare nevoluntară. Autorităţile civile nu o fac niciodată. Rămâne mereu sarcina familiei, într-un moment în care aceasta nu ar trebui lăsată singură. Poate că o legislaţie asemănătoare cu cea franceză, în care spitalizarea împotriva voinţei angajează simultan responsabilitatea psihiatrului, a familiei şi a unui observator terţ, ar linişti temerile profesioniştilor de a-şi face datoria.
O altă dificultate majoră este competenţa celor ce intervin. Echipajul de pe salvare este în situaţia de a evalua „pericolul iminent de vătămare asupra sa sau a celor din jur“ (art. 31 din normele de aplicare). Cu excepţia cazurilor evidente (minoritare), evaluarea gradului de pericol este un proces dificil, delicat şi înalt specializat. Nu văd cine ar putea avea pretenţia ca un echipaj de urgenţă să aprecieze ad-hoc discernământul şi autocontrolul unei persoane. Nu e, aşadar, normal să azvârlim în cârca lui responsabilitatea eşecului de a acorda ajutorul potrivit. Aceeaşi Lege a sănătăţii mintale prevede posibilitatea înfiinţării unor unităţi mobile (art. 9 din normele de aplicare) şi a unor centre de intervenţie în criză, care să includă personal calificat. Doar posibilitatea. Nu s-au înfiinţat însă nici măcar structurile teritoriale obligatorii prevăzute de lege (art. 6), ce ar fi trebuit să constituie structura de rezistenţă a unei mult prea mult aşteptate psihiatrii comunitare. E greu de crezut că Ministerul Sănătăţii, în condiţii de subfinanţare, va da curs unor prevederi facultative în viitorul apropiat.
Avem, deci, obişnuitul statu-quo, ce include o psihiatrie înţepenită intra muros, un sistem arhaic şi nefuncţional de prim-ajutor în urgenţele psihiatrice, îngrijiri insuficiente, inadecvate sau, cel mai adesea, absente, pentru persoane aflate acut în mare dificultate, diluarea şi difuziunea responsabilităţii în sistem, disperarea familiilor, ridicatul din umeri, imposibilitatea de a calcula impactul şi costurile suportate de noi toţi.

(Viața Medicală, decembrie 2013)