Când eram mic, colecționam timbre. Ceva mai târziu, am colecționat alte lucruri, de exemplu: locuri și lucruri din București care îmi aduceau aminte de Mare. Erau mai multe: arcașul lui Jalea ascuns în curtea din spate a palatului regal, unde nimeni nu-l bagă în seamă; mormintele grecești și statuile decapitate din fața decrepitei clădiri a Institutului de Arheologie; clădirile decrepite în general, deși marea și soarele albește tencuielile, în timp ce la noi ele se înnegresc de Aspergillus niger; lacul Morii, dar doar prima dată când l-am văzut de aproape, când era înnorat și vânt și avea ditamai valurile, chestie care nu s-a repetat niciodată când am mai trecut pe acolo. Erau lucruri rare și fragile, cu alte cuvinte meritau a fi colecționate.

Dar în ultima vreme, nu mai merită. Gândiți-vă că noaptea, în București, țipă pescărușii. Gândiți-vă că, anul trecut, erau pelicani pe lacul Herăstrău. Iar anul ăsta e un stol de vreo sută de cormorani, pe același lac. Am mai văzut cormorani în trecut aici, dar ne binecuvântau cu prezența lor doar câteva ore, în drumul lor spre cine-știe-unde. Acum par să se fi stabilit aici. București, în toată mizeria lui, e de facto un oraș de la malul mării. Doar marea îi mai lipsește. Semnele marine nu mai sunt rare și secrete, nu mai merită colecționate, ele sunt peste tot . Mă aștept oricând să dau peste un port aglomerat în drum spre serviciu. Să mă duc dimineața în balcon și să văd valuri înspumate inundând parcarea din spatele blocului. Nu m-ar surprinde deloc.

Poate că pe unii dintre dumneavoastră, mai romantici de fel, așa cum eram și eu, treaba asta vă încântă. Pe mine nu. Mie mi-e grijă de ce se întâmplă cu adevărata Mare. De ce o părăsesc toți cormoranii? Cândva, de pe digul farului genovez din Mangalia, pe treptele alea de piatră, trăgeam vântul în piept și simțeam toate mirosurile orientului. Deja Marea Neagră e moartă pe trei sferturi, fiind meromictică și cu adâncuri anoxice, de parcă ar fi două mări negre, una la suprafață, mustind de viață, stând pe una profundă și fără nicio ființă vie în ea, dacă nu cumva or fi niște dihănii din alea care respiră sulf, ca în peștera Movile. Dar mai probabil nimic nu trăiește acolo, nici măcar prin viața descompunerii post-mortem, ceea ce a dus la niște legende oribile despre marinarii naufragiați care continuă să existe, încrememeniți în ape, mii de ani mai târziu.

Marea e mare și are destui cormorani, veți spune. Dar n-aș fi așa de sigur. În copilăria mea, delfinii erau o prezență obișnuită, veneau adesea aproape de diguri, jucându-se și sărind, tachinându-ne pentru țintuirea noastră de uscat. N-am mai văzut niciunul de treizeci de ani. De fapt, marea copilăriei mele, aia care îmi cânta în tot trupul încă din tren, de izbucneam în bucurie de îndată ce tălpile îmi atingeau nisipul, a dispărut cu totul, probabil a luat și delfinii cu ea. Sunt convins că într-o zi o să se întoarcă, când ne așteptăm mai puțin, poate dintr-o dată, înecând munții, poate treptat, mustind mai întâi prin cotloane.

Între timp, le avem pe asta de acum, cea reală care e tot mai singură și mai îndepărtată, și cea ireală, care are de toate, cormorani, pelicani, briză fetidă, doar pe ea însăși nu.