Acum mai mulţi ani, pe vremea când salariul de rezident de-abia dacă acoperea covrigul zilnic, îmi rotunjeam chenzinele traducând. Făceam traduceri mai ales medicale, tehnice, dar apogeul carierei mele de traducător a fost romanul „Viata unui bărbat necunoscut“, al lui Andrei Makine. Atunci am înţeles şi cât de superficial citim cărţile. Citim cum trăim, patinând pe gheţuri subţiri, fără să ne pese ce e dedesubt. O carte bună se citeşte cu creionul în mână, mereu săpând după sucul preţios al înţelesului, sau, dacă nu, recitind, recitind mereu. Dar nimeni nu are timp pentru asta. Romanul lui Makine a fost singura carte pe care am citit-o în felul ăsta, în adâncime, şi nici măcar n-am ales-o eu, mi-a fost repartizată de o editură. Dar mi-a rămas aproape, în deceniul ce-a urmat. Este povestea unui om care a reuşit să-şi construiască o viaţă paralelă şi în contracurentul istoriei. De la asediul Sankt Petersburgului, trecând prin război, prin stalinism, prin tot ce a urmat până la capitalismul contemporan, eroul romanului îşi clădeşte un trai anonim dar important şi bogat, din care lipsesc, probabil, doar liniştea şi fericirea – există o limită a ceea ce poţi construi sub un Stalin sau sub focul inamic, dar nu sensul şi dragostea. Un trai bun.

     N-am reuşit să-mi dau seama nici azi dacă mesajul cărţii este unul optimist sau extrem de trist. Este optimist, pentru că e o demonstraţie (sau doar o speculaţie) a posibilităţii evadării de sub jugul istoric, desigur, în smerenie, anonimat şi îndurând suferinţă din plin (eroul moare bătrân într-un azil şi nimeni nu-i mai ştie numele), sau foarte deprimant, pentru că istoria însăşi se dovedeşte irelevantă şi aparenta libertate de astăzi nu e în niciun fel mai eficace, mai bună pentru tot ce e bun, decât persecuţia stalinistă sau foametea asediului.

     Mi-aduc aminte de copilăria din vremea lui Ceauşescu. Era întuneric, frig şi foame, dar niciodată Crăciunurile nu au fost mai frumoase. Era mai multă lumină în bradul nostru împodobit secret decât în explozia publicitară care alungă azi noaptea bucureşteană. Şi, oricât de groaznice erau vremurile, teama nu era niciodată coşmar, pentru că avea un nume. Oricărui rău care ni se întâmpla puteam să-i zicem „Ceauşescu“  şi asta era liniştitor, chiar dacă într-un mod iluzoriu şi fals. Ce nume vom da astăzi urâţeniei din noi? Pe cine să dăm vina pentru ciudata psihopatie a vieţilor noastre în anul Domnului 2014?

     Desigur, am putea să dăm vina pe clasa politică. Numai că politicenii, istoria noastră recentă, sunt fără precedent de irelevanţi. Frunzăresc ştirile dimineaţa, la cafea, şi citesc deliruri paranoide fără absolut nicio legătură cu suferinţele şi nevoile noastre. Aproape că mi-e dor de minciunile electorale de altădată, măcar alea erau promisiuni care se adresau unor dureri reale, chiar dacă nu erau onorate. Nicio promisiune zilele astea, doar fantasme aproape neinteligibile. E ca şi cum un întreg strat al conştiinţei publice s-a destructurat şi îmbolnăvit de psihoză. Aşa că eu unul nu mai sper, de exemplu, la o reformă coerentă în domeniul sanitar. Nimănui nu pare să-i pese. Nu mai cred în buna credinţă şi bunăvoinţa clasei politice şi nu ştiu dacă am crezut vreodată. Dacă e să cred în ceva, e în strădania omului smerit şi anonim, în viaţa bărbatului necunoscut din romanul lui Makine. În schimbarea intimă şi secretă din minţile individuale. În medicul care face gărzi mult peste limita siguranţei personale, fără să fie plătit, pentru că n-are cine să le facă, chiar dacă numele lui nu apare pe nicio carte academică sau decoraţie oficială, pentru că nu e timp de aşa ceva. În medicul de la ţară, dacă o mai exista vreunul. În cei care îşi construiesc fericirea şi lucrarea singuri, piatră cu piatră, din materiale solide, nu din fantasme şi advertising. În lumina secretă a bradului împodobit. În oamenii care se descurcă să-şi facă rost de citostatice atunci când statul şi ministerul sănătăţii dau din umeri. În altruiştii inexplicabili care îi sprijină. În bunicii care îşi duc copiii la plimbare în parc. În familiştii care îşi plătesc conştiincios ratele şi taxele. Acolo e singura speranţă. În democraţia tainică în care fapte măreţe sau mărunte atârnă mult mai greu decât voturile. Pentru că niciodată, în istoria contemporană, nu vom avea prilejul să îi votăm pe oamenii ăştia. Pentru că politicenii noştri, dacă nu sunt psihopaţi, sunt irelevanţi.

     Însă nici speranţa asta nu e aşa de simplă. Pe Ceauşescu puteam să-l izolăm ca pe o anomalie străină. Ceauşescu şi clasa lui nu reprezentau pe nimeni. Or, politicienii actuali, din păcate, sunt foarte reprezentativi. Ei aproape că nu există de sine stătători. Fiecare e însă suma aspiraţiilor noastre meschine. Fiecare păcat de-ale lor (plagiat, corupţie, secrete de tot felul, alegeţi dumneavoastră!) este imaginea fidelă a unui viciu larg răspândit printre noi şi pentru care nu mai avem pe cine să dăm vina. Tristul adevăr e că, dacă deschidem televizorul, riscăm să ne vedem în oglindă. Aşa că speranţa schimbării intime există doar cu condiţia următoarei disjuncţii, neexclusive: fie cei puţini îi salvează pe cei mulţi, fie cei puţini nu sunt deloc puţini, pur şi simplu nu ştim de ei. Şi poate o să-i ştim într-o zi.