În însemnarea de față continuăm delimitarea entității, conceptului și rolului numit „psihiatru”.
Și va fi o delimitare mai ales negativă, adică ne vom referi mai ales la ceea ce NU este un psihiatru, și mai precis, la două roluri care uneori îi sunt atribuite, în mod total greșit: temnicerul și preotul.
Când psihiatria practică a apărut în Europa, la scurt timp după Revoluția Franceză, ea era o inițiativă profund umanistă și umanitară. Primul psihiatru este considerat, în mod tradițional, Philippe Pinel, care, primind șefia azilului Bicêtre – în care era literalmente întemnițați la grămadă bolnavi psihici, răufăcători, vârstnici și vechi sifilitici, și, mai târziu, a prestigiosului spital Pitié-Salpêtrière, a desfăcut personal (sau așa spune legenda) lanțurile pacienților uitați acolo. Medicul Pinel s-a gândit de asemenea că acești oameni meritau mai mult – prin simplul fapt că erau oameni – decât să fie pur și simplu înlăturați și depozitați acolo unde nu deranjează. Merită cel puțin curiozitatea noastră: curiozitatea medicului, și încercarea de a găsi o cale de comunicare și chiar o formă de terapie („terapia morală” o numise Pinel).
Doar pentru că niște medici au luat locul temnicerilor nu a însemnat însă că societatea a devenit dintr-o dată conștientă de nevoia acestor oameni de a fi primiți înapoi într-însa. Boala psihică, în formele ei cele mai grave, a fost sinonimă dintotdeauna cu alienarea (vechii psihiatri francezi chiar așa se numeau, „alieniști”), dar o bună parte din alienare nu era efectul direct al bolii, ci reacția instinctivă, dar nocivă, a restului oamenilor, a ceea ce numim generic „societate”. Instinct care persistă și astăzi, când ai crede că valorile occidentale, de egalitate și umanism, ar fi trebuit să prevaleze. În conștiința colectivă, psihiatria este cea care se ocupă cu elementele indezirabile ale societății. Ori, în timp ce acest lucru este în mod fundamental fals, psihiatria trebuie să aibă grijă să nu cumva să-și asume rolul coercitiv pe care societatea tinde să i-l impună, și nu se poate feri de acest pericol decât evoluând permanent, și orientându-se mereu către comunitate, chiar dacă în anumite cazuri spitalele psihiatrice sunt necesare, pe termen scurt. Însă noi, psihiatrii, păstrăm o anumită aură sulfuroasă de autoritarism, care nu face decât să ne bruieze și așa complicata relație terapeutică cu pacienții noștri.
Pe o cu totul altă axă a mentalului colectiv, psihiatria este învăluită de o aură misterioasă, ba chiar mistică. Acest lucru din mai multe motive:
– răsfrângerea, asupra psihiatrilor, a enigmei pe care multe tulburări psihice o constituie. Cu mult timp înainte să existe psihiatrie, exista fascinația intelectuală pentru boala mintală. De aici până la ideea falsă cum că psihiatrii ar fi deținătorii unei cunoașteri aparte despre străfundurile întunecate ale ființei umane, despre abisurile nebuniei și hăurile delirului, e doar un pas. Psihiatrii nu dețin o asemenea cunoaștere. Ei au două avantaje față de restul lumii: nu se feresc să vină în contact cu boala psihică, și au o oarecare ordine în idei. Desigur, ei trebuie să fie la curent cu ipotezele genetice, biologice, neuropsihologice despre originea tulburărilor psihice, precum și cu mijloacele terapeutice disponibile, dar nu este nimic „inițiatic” în această cunoaștere foarte profană. Există o dimensiun e pseudo-inițiatică a întregii medicini, dar asta este o altă istorie.
– disciplinele „psi” au apărut în contextul unui declin al influenței religioase și al unei sărăciri simbolice accelerate a culturilor occidentale. Lucrul ăsta îl remarcase deja C.G.Jung, iar Paul Ricoeur, vorbind despre „maeștrii suspiciunii” (Marx, Nietzsche și Freud), observa că la acest declin au contribuit din plin marii întemeietori ai disciplinelor „psi”. Psihiatria și-a avut rolul ei, în secolul XIX, recunoscând o origine bio-medicală a unor fenomene care înainte erau frecvent demonizate superstițios.
Nu pot vorbi despre vastul ansamblu al celor care vor să se ocupe cu mintea omenească, dar psihiatria nu are și nu a avut niciodată pretenția să suplanteze în vreun fel vreo credință religioasă. Psihiatrii, în ciuda unei zicale populare, NU sunt „doctorii sufletelor”. Psihiatria nu operează cu conceptul de „suflet”. Psihiatria nu face judecăți de valoare și nu emite verdicte morale (decât, într-un sens limitat, în domeniul forensic). Ea nu își permite să dicteze un comportament etic sau dezirabil, și nici măcar nu încearcă să normeze. Psihiatria, ca toate ramurile medicinei, încearcă să aline suferințe, atunci când i se cere acest lucru. Dacă suferiți de o depresie majoră, și sunteți o persoană credincioasă, acest lucru vă poate ajuta. Psihiatria vă poate ajuta și ea, și nu există nicio contradicție sau concurență la mijloc. Sunt însă lucruri și domenii fundamental diferite.
Și, cel mai important, psihiatria, ca și psihoterapia, este nu este directivă, atunci când vine vorba despre viața de zi cu zi a omului. Atunci când aveți o problemă de viață, și îi cereți un sfat psihiatrului dumneavoastră, el ar putea să-și dea cu părerea, după cum îi dictează bunul simț și avantajul detașării. Dar ar rămâne doar o părere, bună sau proastă, care nu v-ar impieta cu nimic libertatea. Și chiar când problemele sunt strict psihiatrice, decizia ultimă vă aparține mereu. Psihiatrul nu e un părinte, din niciun punct de vedere, ci un profesionist, iar psihiatria – o meserie.
Am o curiozitate. Pe langa cei care sunt vazuti ca “suflete chinuite”, se zice ca pacientii psihiatrului sunt cei extrem de inteligenti, geniile.Auzi mereu ca toti oamenii exceptionali au fost mai mult sau mai putin “nebuni”: marii artisti, multi oameni de stiinta, mari filozofi. Exista si un documentar BBC despre ” cunoasterea periculoasa” cu exemple de minti stralucite care s-au ratacit. Altul despre misterul in jurul sfarsitului lui Newton, despre care cei din jur au crezut ca si-a pierdut mintile cand s-a apucat de alchimie.Care e parerea ta despre aceste cazuri? Si cum poti “trata” sau ” vindeca” un om de prea multa inteligenta? Care e rolul psihiatrului aici?
Contentia fizica ramane intr-o anumita constiinta colectiva apanajul psihiatrului; uitam insa ca demersul initial al “psihiatrului” a fost si ramane eliberarea. Acest fapt este redat si in pictura postata aici.
Din punct de vedere filozofic, eliminarea acestei masuri restrictive este considerata un castig dupa Revolutia Franceza. La 1848 Dr. Pinel a fost primul medic care a eliberat pacientii psihiatrici; acest fapt este redat in tabloul comandat de acesta si care se gaseste in Biblioteca Charcot a Spitalului Salpetriere din Paris.
Multumim Doctorului Stroescu pentru inca o pagina captivanta; asteptam si altele.
Stimate Radu D., va atrag atentia ca, spre deosebire de noi, francezii au avut multe revolutii. Cea la care va referiti a fost cu fix 200 de ani inaintea Revolutiei Romane; nu de altceva dar Dr Pinel trecuse in lumea celor drepti de 20 de ani la 1848. Sunteti foarte nedrept cu Pinel si atunci cand afirmati ca el a comandat tabloul cu care doctorul Stroescu si-a ilustrat postarea; e bine sa va documentati inainte de a face tot felul de afirmatii; va recomand de exemplu excelentul blog al altui coleg psihiatru DAN GHENEA.
Si tot asa, pentru precizie as prefera punctul de vedere filosofic in locul celui filozofic si tot asa, as fi deosebit de interesat sa inteleg ce inseamna intr-o “anumita constiinta colectiva”. (Adica exista mai multe constiinte colective?)
Pentru Iulia si comentariul stupid lombrosian pe care il face: va raspund in locul lui Vlad ca nu este cazul sa tratam de prea multa inteligenta si, in general, raspunsul la aceasta intrebare il au hair-stilistii (coafezele, cum le spunem noi)
Ca să fim foarte cinstiți, lui Pinel i s-au atribuit merite extraordinare și datorită prieteniilor lui cu oameni puternici, politicienilor pe care i-a frecventat prin saloane. Aproape nimeni nu spune că, atunci când a ajuns Pinel la Bicêtre, acolo era deja un medic, pe nume Pussin, care desfăcuse deja lanțurile bolnavilor mintali și pusese deja bazele „terapiei morale”. Cu siguranță Pinel a avut foarte mult de învățat de la acest Pussin, însă tratatul de boli psihice indexat de Biblioteca Națională Franceză e scris de Pinel și nu de Pussin. Publish or perish.
Pussin nu era medic. Era un fost pacient. Din pacate, nu un medic a fost cel care a inteles ca lanturile nu sunt pentru oameni. Si ca persoanele cu tulburari mintale, fie el si severe, nu inceteaza sa fie oameni.
Stimate Domnule Stroescu, cand dorim sa facem lucrurile mai adevarate trebuie sa evitam noi si noi erori care ne duc intr-un labirint al folclorului si lucrurilor aproximative care, din pacate, prea des este atribuit psihiatriei. Deci: Pussin JB este, conform “Nouvelle hystoire de la Psychiatrie”, supraveghetor, deci nu medic. Fusese un tabacar, care s-a imbolnavit de adenita tuberculoasa si a fost internat la Bicetre. Isi va gasi de lucru aici, iar din 1784 va fi supraveghetor la sectia de agitati (cum le spunem si astazi). Va incepe colaborarea cu Pinel aici, iar din 1895 Pinel va reusi sa il transfere la Salpetriere. Tot aici va lucra si celebra doamna Marguerite Pussin, care isi va continua activitatea de supraveghetor pana la moartea sotului ei in 18011. Istoria nu l-a uitat deloc pe bravul supraveghetor si initiativa sa de a scoate bolnavii din lanturi – o placa de comemorare, montata spre neuitare la Bicetre, in 1887. De acord ca doar scripta manent si, in plus, ca doar lucrurile originale raman peste timp.
ERATA:
Evident este vorba de “moartea sotului ei in anul 1811”!
„I stand corrected”. Pussin nu făcuse nicio școală de medicină.
Domnule Toma, ce aveti cu coafezele?
As putea sa va dau un link, de pilda, ca sa va fac placere. Imi imaginez ce frizereste mi-ati raspunde!
http://www.dailymail.co.uk/health/article-434938/The-link-genius-madness.html
Dar o sa insist,reformuland intrebarea mea pentru dumneavoastra, pe care va banui a fi tot psihiatru. Intrebarea adresata doctorului Stroescu avea un zambet pe care nu l-ati perceput. Asa ca va intreb fara zambet.Cand inteligenta pacientului depaseste mult inteligenta si cunoasterea psihiatrului (psihiatrul fiind de obicei om cu inteligenta superioara, dar nu geniu) , care e pozitia psihiatrului? Cum stiti daca manifestarile-cel putin aparent- aberante sunt dovada a alienarii si nu o perceptie superioara a realitatii pe care, nerecunoscand-o, o puteti asimila bolii ?
Eram pur si simplu curioasa daca manualele de psihiatrie discuta aceste cazuri si daca psihiatrul ia in calcul si aceasta posibilitate, a incapacitatii lui de intelegere.
(Fara nicio umbra de lipsa de respect fata de psihiatru. Mai ales fata de doctorul Stroescu, pe care il stiu ca nu numai foarte inteligent, dar si intelept. )
Iulia, să încerc să răspund.
Mai întâi, psihiatrul e până la urmă un meseriaș. Este posibil să fiu mai inteligent decât instalatorul meu (s-ar putea să nu fiu, dar e doar un exemplu didactic), asta nu înseamnă că sunt în stare să-mi cârpesc singur țevile. Oamenii cu inteligență genială pot avea și ei nevoie de meseriași.
În al doilea rând: psihiatrul, în fond, nu tratează percepții aberante ale realității, ci suferință și disfuncție. Nu e nimic imaginativ, sau creativ, într-un delir. Prin definiție, delirul e sărăcire și răpire a libertății. Partea cea mai gravă în schizofrenie nu e într-atât halucinația sau comportamentul bizar (sau sunt și astea, pe termen scurt) cât faptul că persoana afectată nu se mai poate adapta la rigorile realității. Fără îngriirea tâmplarului Zimmer, Holderlin ar fi murit de frig și foame în stradă, probabil.
În al treilea: în experiența mea, nu există absolut nicio corelație între schizofrenie și inteligență. Schizofrenia afectează 1% din populație, indiferent de rasă, cultură, inteligență. Deci, afectează și 1% dintre „genii”. Ideea că orice geniu e nebun sau viceversa e o simplă prejudecată, iar articolul citat de dvs. e interpretarea unei lucrări de cercetare fundamentală într-o cheie care să dea bine la ziar.
În al patrulea: sincer, apelativul „dl doctor Stroescu” mă face să mă simt nelalocul meu. În acest spațiu virtual sunt, într-adevăr, psihiatru. Dar și la cabinet psihiatru și nici acolo nu mă prevalez de stereotipurile astea, care nu fac decât să-mi pună bețe-n roate. Dacă vă place domniilor voastre, puteți să-mi spuneți și așa, nu mă supăr, dar simt că mă face să fiu mult mai bățos 🙂
Ei, de unde sa stiu ca se poate sa zic Vlad? Am vrut sa nu incalc vreun protocol.
Dar nu, nu ai inteles ce am zis. Bineinteles ca si pe geniu il poate durea burta sau poate si el suferi de schizofrenie. Nu despre asta era vorba. Ci de luarea in calcul a posibilitatii ca ceea ce noi consideram anormal, deviere, halucinatie, etc., ar putea fi o perceptie superioara de care noi sa nu fim capabili.Nash vede ce noi nu putem vedea, si atunci noi credem ca el e nebun. In general, oamenii exceptionali sunt considerati “nebuni”. ” Esti nebun sa te pui cu guvernul????”, ” Trebuie sa fii nebun sa vrei sa lupti cu coruptia din Romania!”, ” Unde e multa minte, e si nebunie”,etc. Intreb daca iei in calcul ca se poate sa gresesti cand pui un diagnostic, luand capacitatea superioara drept deviatie numai pentru ca tu nu o poti intelege.
O sa ma bag aici in discutie ca e prea tentanta intrebarea Iuliei. Problema psihoticilor e ca nu se pot ingriji singuri. Daca “nebunia” e superioara de ce nu poate gestiona lucrurile astea inferioare cum ar fi mancatul si traversatul strazii? E ca si cum un tip ajuns super intelectual nu ar mai stii sa-si puna sosetele, ca na, e ceva prea jos pentru el.
Altfel, eu cred ca anumite simptome pot avea o valoare subiectiva foarte mare, un sens pentru personalitatea si istoria omului si nu trebuie pur si simplu suprimate.
Mai cred ca e plin de “nebuni” peste tot, diferenta o face faptul ca se pot descurca cu nebunia lor.
Multumesc pentru acest articol. Sper ca sunteti de acord ca nu sunt in vreo contradictie cu punctul dvs. de vedere (relativ cu un alt comentariu pe care l-am facut la alt articol). Observatia pornise de la deplangerea decrestinarii poporului roman. Acum, ramane sa explic ce are a face subiectul decrestinarii cu psihiatria, de ce adica am scris aceste lucruri pe un blog care vorbeste de psihiatrie. La urma urmei acel comentariu nu isi avea locul aici decat daca socotim decrestinarea ( sau mai larg saracirea spirituala ) drept una din cauzele – nu stiu daca nu cumva e prea mult spus ca sunt cauze – aparitiei anumitor tulburari psihice. Spun aceasta pentru ca crestinul credincios, bunaoara, este prin excelenta bucuros. Nu cred ca bucuria si pacea sufleteasca (stiu, nu-s concepte psihiatrice) se pliaza la boli psihice. Asadar cand spuneti ca psihiatria poate si ea ajuta fara sa contrazica credinta, aveti, desigur, in vedere ca acest lucru nu poate fi afirmat in legatura cu aceeasi persoana.
Si vreau sa mai comentez un aspect pe care l-ati atins in text cand vorbiti despre reactia societatii la boala psihica ca fiind nociva si amplificatoare. Aceasta imi aminteste de ce scria Rousseau in “Confesiuni” : “Me traiter en fripon, c’était m’autoriser à l’être” – in romana “A ma trata drept hot insemna a ma indreptati sa fur”.