Găsesc în paneurile lui C.P.Cavafy, „Note de poetică și morală”, un text în care mă întrezăresc ca într-o oglindă, cu tot cu narcisismul din el.

Zice Cavafy că simte în el capacitatea extraordinară de a deveni, dacă ar vrea, un mare medic, avocat, economist sau chiar inginer. Singurul obstacol sau motiv pentru care nu alege o meserie practică în care să exceleze e lipsa de timp, care l-ar obliga să renunțe la literatură. Apoi se gândește că, dacă ar fi în stare să-și rupă astfel inima și să nu mai scrie, probabil ar pierde și singura calitate care l-ar face să exceleze în profesia practică și ar deveni, până la urmă, un medic, avocat, economist sau chiar inginer mediocru, precum toți ceilalți.

În momentele mele de vanitate mă gândesc că poate sunt un Cavafy alternativ, care a ales medicina. Și a ajuns un medic obișnuit (să sperăm că măcar atât), dotat doar cu amintirea unei tânjiri. Dacă aș fi ales, așa cum mă bântuiau mofturile de adolescent, să fiu scriitor, aș fi ajuns un excepțional medic care n-a mai fost.

Ce extraordinar alibi al ratării!