Cititorule, dacă ai ajuns aici pentru că te frământă gânduri despre moarte, ar fi bine să vorbești cu un specialist despre ele. E meseria noastră, o facem în fiecare zi, o vom face cu dumneata fără să judecăm, fără rușine și în deplină confidență, și putem să dăm și niște sfaturi. Dacă gândurile astea sunt copleșitoare, imediate, sună la 112. La fel și dacă cineva apropiat (sau neapropiat) pare să aibă asemenea gânduri.
OMS ne zice că anual se sinucid 800.000 de oameni, unul la fiecare 40 de secunde. Numărul de tentative e mult mai mare, și greu de apreciat. Cel mai mare factor de risc pentru suicidul îndeplinit e prezența încercărilor anterioare.
De-a lungul anilor de meserie, m-am întâlnit cu foarte mulți oameni care s-au gândit la sinucidere, au plănuit-o, au încercat să se sinucidă. M-am întâlnit cu câțiva care, din păcate, au și murit până la urmă. Textul următor conține câteva idei care au rămas în mintea mea după aceste întâlniri.
E foarte greu să vorbești despre sinucidere. Mai ales în public. Chiar și eu, scriind acest text, am mari emoții. Fie și numai conceptul de „sinucidere” este foarte traumatic, foarte strident pentru limbajul comun, pentru realitatea noastră convențională, și ne poate ușor scăpa de sub control. E ușor să spui ceva greșit, sau ceva care va răni alți oameni.
Dar e întotdeauna mai bine să vorbim despre sinucidere decât să tăcem despre ea. Cum? Cât mai puțin abstract. Cât mai puțin conceptual. Cât mai concret, mai adevărat, mai aproape de povestea omului cu care vorbim. De fapt, ăsta e modul cel mai bun în care se poate vorbi despre orice suferință psihică. Cea mai bună conversație e cea intimă, într-un „spațiu sigur”, în care omul să poată spune liniștit ce îl doare. Să vorbești despre gândurile tale negre face bine și scade riscul de a trece la fapte. De asta hotline-urile sunt o măsură la îndemână și eficace, chiar dacă nu sunt operate de psihoterapeuți cu experiență. Desigur, nu sunt suficiente pentru vindecare, dar pot ajuta la dezamorsarea crizei.
Există un întreg spectru al „ideației suicidare”. Cândva, exista un fel de clasificare a acestora, în dorințe autentice de moarte și false idei suicidare, care ar fi, în cel mai bun caz, un strigăt de ajutor, iar în cel mai rău, un mod de a-i manipula pe cei din jur. Acest lucru este fals, cu atât mai fals cu cât conține, poate, un sâmbure de adevăr.
Există un singur fel de falsă idee suicidară. E ceea ce psihiatrii francezi numesc „fobia impulsurilor”: de exemplu, când ești undeva la etajul 10 și ești cuprins brusc de groaza că ai putea să te arunci peste balustrada balconului. Sau la gară, sub roțile trenului. Oamenii care pățesc asta nu o fac niciodată, ci sunt vizitați de propria lor anxietate care face exces de zel și vrea să îi păzească și de această eventualitate extrem de improbabilă. Suicidalitatea devine „adevărată” când nu mai produce prea multă anxietate, ci din contră, ideea de moarte e liniștitoare, consolatoare.
„Ideația suicidară” este aproape întotdeauna foarte tulbure și ambivalentă. Se poate ca cineva să vrea în același timp să moară și să vrea să fie și ajutat. Se prea poate să nu știe ce vrea. Unii oameni iau o supradoză de pastile nu neapărat ca să moară, ci ca să-și abolească conștiința, să doarmă fără să se trezească, să fugă. Alții se simt atât de captivi în suferința și viața lor încât văd în moartea voluntară ultimul gest posibil de libertate. În fine, în cazul multor tentative grave de suicid, inclusiv cele care au dus la moarte, nici măcar nu găsești o explicație satisfăcătoare, e cu totul de neînțeles sau absurd.
Am întâlnit o dată o doamnă în vârstă, aflată în Terapie Intensivă după ce încercase să se spânzure. Suferea de tulburare bipolară, de mulți ani, dar nu se afla în cursul unui episod maniacal sau depresiv vizibil celor din jur. Am întrebat-o de ce a vrut să se omoare. Mi-a răspuns că „de plictiseală”. Nu a putut să-mi dea un alt răspuns. Unii dintre noi alungăm plictiseala cu o plimbare, colecționând timbre, scrollând pe instagram. Dar pentru alții, plictiseala nu e doar plictiseală, nu există cuvânt în nicio limbă care să reflecte de fapt ce e plictiseala aia. Limbajul eșuează adesea când e vorba de depresie și de dorința de moarte. M-am gândit însă la poeții simboliști, decadenți, de la sfârșitul secolului XIX și al lor ennui.
De fapt, eu, medic fiind, nu văd sinuciderea cum o vedea Sartre, ca pe o alegere autentică. Sinuciderea e mai aproape de moartea naturală, precum e moartea din cauza cancerului sau infarctului miocardic acut, decât de cea violentă. E o complicație tragică a unei alte boli. E loc aici de o atentă și delicată dezbatere. Dar psihiatrii nu sunt filosofi și trebuie să rămână pragmatici. Și considerăm sinuciderea ca pe o complicație ce poate fi prevenită. În SUA, de exemplu, doar una singură din 30 de tentative de suicid duc la moarte. Ca un om să reușească să se sinucidă înseamnă un foarte lung drum, de ani de zile, al unei suferințe care poate că nu a răspuns la tratamente, dar mai adesea a fost neglijată. Și motivul principal al neglijenței e tăcerea.
Cea mai periculoasă ideație suicidară e cea tăcută, ascunsă. Când un om îmi spune că dorește să moară, mă îngrijorez întotdeauna și îmi iau, ca medic, toate măsurile de precauție. Dar când un om nu îmi spune că își dorește să moară, de abia atunci mă sperii cu adevărat. Există o tensiune interioară care trădează suicidalitatea, pentru ochiul versat. Chiar dacă nu se spune niciun cuvânt. În plus, e ușor să te ascunzi dacă nu ești întrebat, dar dacă ești întrebat direct, e mult mai greu să minți, e aproape imposibil să arborezi un zâmbet artificial și să zici că nici vorbă, totul e ok. Aproape imposibil. De asta tot repet, pisălogește, că nu trebuie să ne temem să punem întrebarea, nici noi, profesioniștii, nici voi, cei din familie, sau dintre prieteni. Desigur, nouă profesioniștilor ne e mult mai ușor să o punem. De asta existăm, de fapt, ca să punem întrebările dificile. Pentru că e neapărată nevoie ca cineva să le pună, dar s-ar putea ca dumneata să nu poți.
Dar tăcerea asta e întotdeauna cu două fețe. O parte e dinăuntru, o parte e din afară. Tabu-ul, stigmatul bolii psihice duce la tăcere, și tăcerea omoară. Iar rușinea e e un factor agravant, un catalizator al sinuciderii. De asta societatea e responsabilă pentru fiecare sinucidere în parte. Pentru că tăcerea e o convenție socială la care participăm toți, iar rușinea e un dar colectiv otrăvit, ea e privirea reală sau anticipată a mulțimii asupra unui singur.
Eu unul nu cunosc traumă mai mare, pe timp de pace, decât sinuciderea cuiva drag. E o lovitură extrem de dură și gravă, și care poate lăsa răni adânci, care refuză să se vindece, care destramă familii și distruge vieți. De altfel, sinuciderea are o agregare familială. Dacă cuiva i-a murit mama, tata sau un frate prin sinucidere, acel om are un risc de două ori și jumătate mai mare de a se sinucide cândva, la rându-i. Și nu știm sigur cât e nature și cât e nurture, cât e genetică și cât e traumă, și de fapt nici nu contează prea mult. E foarte la îndemână, atunci, să dai vina pe cel care a murit. De fapt, când cineva moare, indiferent de cauză, simțim nevoia acută să dăm vina pe cineva. S-ar putea să fie în genele noastre, această atribuire a vinei. Am întâlnit situații în care mulțimea învinovățea familia victimei. Dar nu avem dreptul să facem o asemenea judecată. Familia cuiva care s-a sinucis e ea însăși abrupt însingurată și ruptă de restul lumii. Reflexul de a o învinovăți nu e decât modul în care societatea perpetuează tăcerea. E un cerc vicios. De fapt, propun ca, atunci când vorbim despre sinucidere, să nu atribuim niciun fel de vină niciunui om. Cel mult Statului, care ar trebui să aibă grijă să avem îngrijrii de sănătate mintală în comunitate și în urgență.
Ideația și tentativele de suicid nu sunt ele însele boli, ci simptome grave ale unor boli cum sunt: depresiile, tulburările bipolare, psihozele (schizofrenia), dependențele. În alt articol am spus un lucru cumva controversat, și anume că suicidul e întotdeuna patologic. Prin asta înțeleg că orice om care se gândește la moarte are nevoie de ajutor specializat. Dar unii oameni consideră că psihopatologia se ocupă cu împărțirea oamenilor în „normali” și „anormali”, ceea ce e foarte fals. E o prejudecată foarte înrădăcinată.
Mai mult, deși tentativele de suicid sunt adesea complicații de boli, foarte adesea au o narațiune consistentă în spate. Un context psihosocial. E bine când așa stau lucrurile, pentru că avem cum să intervenim. Dacă cineva vrea să moară pentru că e într-o căsnicie abuzivă sau violentă, de exemplu, putem face mult mai mult decât internare+medicamente. E mai greu când contextul e unul global: rata suicidului se corelează, de exemplu, cu rata șomajului, într-o țară. 80% dintre sinucideri au loc în țările sărace (OMS). Mai multe studii indică creșterea numărului de tentative de suicid de când suntem în pandemie la copiii și adolescenți. Da, și ei pot să își dorească să moară. Știu cât de groaznic e să te gândești la asta, și totuși se întâmplă și să închidem ochii va face mai mult rău decât bine.
Când mă gândesc ce e de făcut când cineva e în pericol imediat de a se sinucide, îmi dau seama că resursa cea mai prețioasă e timpul. Dacă am putea să ne dăm timp, de ordinul a câteva zile, în care să înțelegem ce se întâmplă, am putea salva mult mai multe vieți și alina mai multe suferințe. Majoritatea oamenilor suicidari nu ajung la spitalul de psihiatrie. Dacă ajung la urgențe, acolo nu e timp. E nevoie de un loc intermediar, de un „centru de criză”, în care profesioniști diverși să pună cap la cap evenimentele. Când consul un om, în cabinetul meu, pentru prima dată, am o oră la dispoziție, ceea ce e de-a dreptul luxuriant față de cum trebuie să se descurce alți colegi. Dar dacă aș avea două zile… Eh, pot să visez. Iar a doua resursă imporantă e, desigur, cea umană. În lume, sunt 9 profesioniști ai sănătății mintale la 100.000 de locuitori…Gândiți-vă puțin la cifra asta, în zilele noastre.
Recitesc și am scris și îmi dau seama ce tulbure și prolix e textul meu. Încerc să domesticesc o noțiune cu adevărat sălbatică, imposibil de îmblânzit. Riscul cel mic e să o duc în derizoriu sau să nu spun, de fapt, nimic. Riscul cel mare e să-mi scape din mâini, să mă muște și apoi să purceadă la a mușca pe alții.
E un singur mod de a îmblânzi noțiunea de sinucidere. Acela de a muta discuța din abstract în real. De a vorbi, nu despre vreo sinucidere generică, ci despre oameni, despre povestea și suferința lor. Cu infinită grijă și delicatețe, mereu conștienți că nu vedem niciodată limpede, doar întrezărim, și că empatia noastră e, și in cel mai bun caz, o intuiție imprecisă. Nu în agora publică, aruncând cu vină și rușine, ci în încăperi calde și sigure.
Nu pot face asta aici. Dar o poți face dumneata, cititorule, vorbind despre tine.
Buna ziua,
sunt student la psihologie, dar in plus fata de asta, am trait f mult timp in abuz si am avut ideatii suicidale zilnic, ani la randul. nu stiu d c nu am pus in practica asta desi depresiile si anxietatile zilnice m-au adus decenii intr-un loc foarte intunecat. acum ma bucura faptul ca au fost doar niste ideatii, dar inteleg bine ceea ce scrieti aici in acest articol.
Va multumesc pt efortul p care l-ati depus pt a scrie acestea si sper din toata inima sa ajute si sa aibe un ecou.
nu vreau sa adaug ca majoritatea care ridica pumnul in aer, ca guvernul, ca oamenii, ca aia sau ailaltii. din pacate traim in acest loc si este mai important ce facem noi, fiecare in parte ca sa existe tragedii cat mai putine in lume. consider ca este o necesitate ca noi toti sa ne dedicam cat putem de mult dezvoltarii noastre personale. si stiu cat e de greu.
eu vreau sa ma sinucid de 6 ani. sunt sub tratament psihiatric, dar fara nici un rezultat. am suferit o tumoare canceroasa la mandibula. am fost iradiat si de 58 de ani fata mea e diforma. mi-am facut datoria, am fost inginer pana anul trecut. acum as vrea sa scap definitiv de privirea romanilor.
Comentariul dvs m-a dus cu gândul la Iannis Xenakis, compozitorul care a fost desfigurat in războiul civil din Grecia, de după eliberarea de sub ocupația Axei. Avea doar douăzeci și ceva de ani. A trăit cu o mare cicatrice în locul unde trebuia să fie jumătatea stângă a feței, și cu ochiul stâng orbit, încă vreo cinzeci și ceva de ani. Cred că și-a purtat cicatricile cu mândrie, deși s-a simțit vinovat mereu că a fugit din Grecia, și cred că și-a făcut din muzică misiunea de a-și plăti din datoria pe care simțea că o are față de țara lui.
Cred că asta ne poate ține în viață. Să putem dărui ce avem de dăruit, către cei care ne iubesc și față de care avem datoria asta.
Am avut două tentative, una pe la 13 ani, cealaltă pe la 24. M-am căsătorit apoi, am divorțat, am un băiat de 9 ani.
După „evenimentul” de la 24 de ani, am știut că dacă nu construiesc o pojghiță de „ceva” peste hăul din mine, atunci nu-mi rămâne altceva de făcut decât să reîncerc. Doamna cu „plictiseala” mi-a amintit de replica despre care mi s-a spus că am dat-o la urgențe, la 24 de ani, referitor la motivație: „Din lipsă de certitudini”.
„Evenimentul” de la 24 de ani s-a finalizat tragi-comic, fiind descoperit accidental după ce luasem pastilele, deși (cel puțin așa cred) îmi luasem toate precauțiile ca actul să nu-mi fie tulburat. Tragi-comic, cu vizită la urgențe, când într-o stare de relativă conștiență, mi s-au pus în față două variante: „Bei chestia asta și voțiți tot sau te leg, te bag la spălături stomacale și o să vomiți pe tine”.
Am un băiat de 9 ani pe care-l iubesc și care mă iubește cum nu știu să fi fost iubit vreodată. El e „pojghița” mea. Nu sunt un om lipsit de curiozități sau interese. Dimpotrivă. Sunt economist, specializat în informatică de gestiune, cu realizări în CV, iar de vreo 10 ani sunt trainer. Sunt activ în comunitate, am ani de zile de când fac voluntariat. Sunt „viu” și n-ai zice că-s omul care să încerce vreodată să se sinucidă.
Dar toată această arhitectură de preocupări și de interese stă pe o pojghiță numită fiul meu. Aparent, resortul care ține această pojghiță e datoria pe care o am față de fiul meu. Zic, aparent, poate e vanitatea. Poate e încercarea mea de a arăta sau de a-mi arăta că sunt sau pot fi un părinte mai bun decât am simțit că mi-au fost părinții. Petrec mult timp cu băiatul și sunt conștient că e posibil ca de fapt, petrecând cu el…să petrec cu mine, să-mi dau, prin el, mie ceea ce mi-a lipsit. Din relația cu băiatul am înțeles ce înseamnă să sprijini fără să impui. Am învățat să nu-i impun, poate nici să-i sugerez vreo cale, dar fiu acolo, să-l prind dacă cade de pe calea pe care și-a ales-o. Relația cu băiatul, mai ales de după divorț, mi-a îmbunătățit cumva relațiile cu toți ceilalți și mi-a dat motivația necesară de a excela profesional, social… chiar și material.
Dar el, băiatul, e pojghița mea. E acel ceva peste care construiesc. Iar de desubt e hăul. Același hău! E acolo. Sub pojghița asta e lipsa de sens, de rost, e lipsa de orice. Lipsă care duce la probabil ceea ce doamna numea „plictiseală”.
Sunt suficient de ocupat încât să nu am timp de cugetări „filosofice” de genul acesta. Dar nu pot nega că, măcar de 2-3 ori pe an îmi trece prin minte gândul că, la un moment dat, în viață, băiatul nu va mai avea nevoie de mine. Știu, copilul va avea nevoie de mine toată viața lui, dar va fi adult, va avea viața lui și nu va mai avea nevoie atât de mult de timpul meu.
Iar dacă el nu va mai fi să aibă nevoie de timpul meu, mă gândesc că, la un moment dat, e posibil ca pojghița să se subțieze. Și m-am trezit că-mi caut „un alt fiu”. Un proiect, ceva, de care să mă agăț când nu va mai fi atâta nevoie de mine cât să-mi umple hăul.
Am început să dezvolt un program de formare. E la nivelul de schiță, lucrez de 6 luni la el, fac cercetare cum n-am mai făcut de ani de zile. Potențialul programului e imens, înseamnă și elearning și cursuri față în față, are și capacitatea de a se transforma într-un business.
La început, am început să mă simt vinovat față de copil. Parcă-l înșelam 🙂 Serios zic, parcă îl înșelam cu preocupările mele. Apoi am găsit formula (de managementul timpului, ca să zic așa). Băiatul vine la mine 2 zile din 5 în săptămâna de lucru și o dată la 2 weekenduri. Weekendul în care el e cu mama lui e weekendul în care lucrez la proiect. Am învățat că nu e nicio grabă cu proiectul, poate nu e nici măcar o miză în sine acest proiect, ci că e doar locul în care „mă pot duce” când sau dacă băiatul nu va mai avea nevoie de mine. E o altă pojghiță, pentru că hăul e acolo! E mereu acolo! Imens, întunecat și …plictisitor de adânc.
Mie mi-a murit tatăl de 13 ani, s-a sinucis. Aveam 25 de ani, fratele avea 19 ani. Nimeni nu a vorbit cu noi, copiii, despre moartea lui, felul în care a murit. Mama nu a știut cum sa ne ofere alinare iar noi asa ne-am alienat mai mult. De fapt doar eu, fiica. De mica și eu îmi doream sa mor, fiind victima certurilor părinților mei. Încerc acum, la 38 de ani, sa ma recompune, cu greu,mai ales ca am un fiu de 5 ani, pentru care vreau sa lupt sa fiu bine. Am încredere în subconștientul meu ca ma va ajuta sa scot la suprafață tot molozul adunat de-a lungul vieții, și sa facă curat în interior.
Eu adeseori vreau să mor.
Mă ispiteşte liniştea, plutirea, lipsa durerii.
Sunt supraviețuitoare de cancer mamar. Dublă mastectomie. Cicatricile mele nu se văd, mutilarea nu mă deranjează conştient, doar durerile, efectele secundare multiple în urma chemoterapiei, neintegrarea în mediul social dinainte de diagnostic. Au trecut 7 ani.
În fiecare dimineață mă trezesc ca din morți (mahmură, amorțită).
Sunt o persoană optimistă şi luptătoare dar simt că obosesc şi nu mai găsesc o soluție de însănătoşire, revigorare, bucurie de viață. Nu am trarament psihiatric. Am suport psihooncologic. Am doi copii.
Aşa cu ați spus şi dumneavoastră încerc să-mi fac datoria față de viață. Dar uneori, renunțarea e tentantă. Să închizi ochii şi să pluteşti.
Eu spun cu subiect și predicat, șoptit, clar, în întunericul dormitorului cât să nu mă audă copiii din camera lor: ”Sinucide-te!„. Știu că e vocea mea, știu că eu sunt cel care vrea asta, știu că ceea ce îmi spun îmi aparține în totalitate. Dorm mult și bine și îmi place maxim. Nu e coșmar de care să mă tem, exceptându-le pe cele care în care sunt acuzat de crime pe care nu îmi amintesc când le-am făcut decât foarte vag și culmea, victimele îmi pot vorbi în vis, după ce le ucid. Îmi place realitatea superficială, alterată de substanțe, oameni, situații. Mi-am dat seama că port în mine o vină inutilă pentru moartea mamei, ucisă de concubin când aveam 10 ani. Nu îmi explic de ce nu îl urăsc pe ucigașul ei care s-a sinucis la o lună după faptă, neprins vreodată de poliție. Nu am niciun resentiment față de el. Nu îl urăsc deloc, deși simt că greșesc fiindu-mi indiferent. În schimb, îmi urăsc tatăl. Îl urăsc pe cât de mult l-am iubit vreodată. E atât de vie căldura lui, pe cât e ura pe care o simt față de el. Îl urăsc pentru că s-a sinucis cu alcool. A băut 17 ani după moartea mamei, fără oprire, până la ultmele 300 de grame de stalinskaya, care i-au fost fatale.
Știu, am nevoie gravă de ajutor, dar tot amân. Amân pentru că, în ciuda faptului că, de curând chiar, am simțit moartea ca pe o ditamai liniște, mă gândesc cum l-ar impacta pe Teo (băiaul meu) sau pe Medeea (fata mea) toată treaba asta. Nu mi-aș putea ierta ca un gest de-al meu să le transforme restul vieții într-un calvar. Tatăl meu a făcut asta cu mine și, poate chiar a făcut bine. Poate că decizia lui de a deveni un om suicidar, alcoolic, irațional, mi-a arătat reversul medaliei. Mi-a arătat dinainte ce se va întâmpla cu copiii mei dacă mă sinucid.
Textul dumneavoastră nu e nici prolix și nici nu mușcă. A mai pus o cărămidă la decizia mea de a căuta ajutor de specialitate. Propriile dummneavostră dubii vis-a-vis de cum vă sunt primite gândurile, îmi arată că și cei mai buni se îndoiesc de ei înșiși și, dacă mă întrebați pe mine (ce formulare idioată am ales, dar în lipsă de altceva o las aici) momentan vorbiți prea încet despre un subiect care are nevoie de un ditamai strigătul.
P.S.: Sufăr de sindromul ”I can do that” și mă trezesc dând sfaturi profesioniștilor, dar e ok.
De un an de zile am zilnic astfel de ganduri. Singuratatea, o familie mica in care nimeni nu se intelege cu nimeni, disparitia graduala a unor oameni care au tinut cat de cat la mine, sentimentul ca sunt inutil si mai ales neiubit este unul dintre cele mai groaznice din lume. Craciunul, Pastele, zilele de nastere…toate ocaziile in care vedem numai “familii de reclama”, mese perfecte, torturi ingenioase…nu fac decat sa imi adanceasca tristetea astea coplesitoare pentru ca nu am avut niciodata “o familie de revista”. Ca nu am fost niciodata in randul lumii. Au fost multe sarbatori petrecute cu mama si cu animalele de companie, multe zile de nastere in care nimeni din familie nu a catadicsit sa imi spuna nici macar “La multi ani”….Gandul la viitor ma inspaimanta si desi, iubesc viata, imi dau seama ca fara oameni care ne iubesc si ne pretuiesc in jur….ea nu prea merita traita!
Ba da, merita traita indiferenta de mediul in care esti! Toti putem supraviețui, sensul vietii e viata însăși.
Spunea cineva mai sus de un hău. Acestui hău îi tot dau târcoale și eu. Mă opresc, din fericire, cei doi copii ai mei. Nu știu de ce, nu știu cum de se întâmplă asta dar mereu mă uit la el dar deodată ceva se aude, se trântește, unul dintre copii spune ceva si mă face cumva sa mă îndepărtez de hău și mai amân puțin. Dar eu știu că e acolo.
Foarte rar comentez pe bloguri sau pe retelele de socializare, insa m-au impresionat puternic fiecare comentariu, fiecare rand de pe pagina aceasta.
Articolul in care se normalizeaza si se vorbeste despre ceva nevorbit ajuta enorm. Cred ca ar trebui sa ajunga la cat mai multi oameni, terapeuti, familii care au pierdut pe cineva in urma unei sinucideri.
Eu sunt psihoterapeut si atunci cand unul din pacientii mei s-a sinucis, am vrut sa inchid si sa fac orice altceva. Dar cu suport, multa supervizare, multa terapie personala, acum reusesc sa insotesc oamenii prin toate suferintele pe care le au. Uneori mi-e greu, mi-e teama si sunt anxioasa ca poate imi scapa ceva. Alteori, stiu sa fiu blanda si sa contin ce vine.
…imi dau seama cat de multa suferinta, singuratate si neputinta nespusa, nevorbita, nestiuta este in lume.
Ma intreb daca as fi vazut inainte postarea ziaristei care s-a sinucis recent, as fi facut ceva?! As fi avut vreo initiativa?! Nu cred… si asta imi da de gandit…