(Dublu editorial, prima parte, de dr. Gabriel Diaconu, aici)

Continue reading “Legea iobăgiei medicale” →

Când am început să scriu „în spaţiu public“, acum zece ani, am făcut-o ca un antrenament al tăcerii. Vorbim şi scriem foarte, foarte mult, şi cu foarte puţin conţinut. Şi e din ce în ce mai grav: e suficient să mă uit la pereţii de facebook. Şi ştim, de la alegeri încoace, că facebook nu e de luat în râs. Unii zic că facebook bate presa. Iar eu nu făceam excepţie, şi nu fac nici azi. Aşa că începusem să scriu ca să mă antrenez să scriu cât mai puţin. Să merg dincolo de concizie şi să mă rezum la esenţă. Să distilez ideile până la concentraţie de o sută de grade. Ambiţii naive de adolescent întârziat. (Majoritatea medicilor tineri sunt adolescenţi întârziaţi, zicea un bătrân profesor de psihiatrie.) Am eşuat complet în întreprinderea asta. De fapt, textele mele, rare şi chinuite, sunt mai deşarte, mai zadarnice ca niciodată.
Tare mult mi-a plăcut când un prieten mi-a arătat, deunăzi, cel mai scurt articol de specialitate din istorie, publicat înJournal of Applied Behavior Analysis în 1974, de către un psihoterapeut american pe nume Dennis Upper. Articolul se numeşte (în traducere): „Autotratamentul eşuat al unui caz de blocaj scriitoricesc“ şi nu are niciun cuvânt în conţinut. E mai mult sens în acest gag decât în foarte multe articole sforăitoare care au ca singur scop avansarea carierei autorilor, aşa cum e mai multă muzică în cele patru minute şi treizeci şi trei de secunde de tăcere foşnitoare ale lui John Cage decât în toate hiturile ultimelor decenii tunând din maşini, televizoare şi magazine. Mi-ar fi plăcut să am eu ideea asta şi să o propun publicării în „Viaţa medicală“. Ştii însă că lucrurile au mers prea departe pentru a se mai întoarce când şi tăcerea a ajuns doar un plagiat. Continue reading “Motive de a nu tăcea” →

Continue reading “Ierarhia simplă a spitalelor” →

Pacienții vârstnici. Nu le zicem bătrâni, pentru că e considerat neacademic și mai ales nițel jignitor. Și în engleza medicală e la fel, nu zici „an old patient” ci „an elderly patient”. Asta în sine e un semnal de alarmă. Psihiatria are aceeași problemă : terminologia ei trebuie periodic reîmprospătată, pentru că tinde să alunece dinspre științific înspre insulta comună. (Cândva, „imbecil”, “idiot” și „debil” erau gradele de întârziere mentală descrise de Binet, iar „cretinismul” era o patologie endocrină). Când cuvinte normale, simple, devin cuvinte rele, nu e de fapt nimic în neregulă cu cuvintele, ci cu felul în care ne raportăm la oamenii descriși de ele. Cuvintele s-au degradat pentru că s-au încărcat de discriminare. Cuvântul „discriminare” e el însuși un eufemism mixt pentru ură, nepăsare, alienare, nedreptate. Fără ghilimele.
Da, vârstnicii sunt discriminați de restul lumii. Și de sistemul medical care, oricât am vrea noi să fie aparte, nu e decât reflecția adesea caricaturală, distilată, a societății generale. Motiv în plus de detestare a sistemului medical – nimeni nu iubește oglinzile sincere.
Deja uitarea se așterne peste tragedia diversă a vârstnicei doamnei C., care s-a stins pe un câmp, de frig și de nepăsarea întregii lumi. Probabil că se vor găsi și niște țapi ispășitori, cu sâmburele lor de vină, și, dacă ne va mai interesa în acel moment, vom dormi mai liniștiți: se va fi făcut dreptate. Iar a doua zi ne vom reîntoarce la viețile noastre, la practicile noastre medicale, în care absolut nimic nu se va fi schimbat. Continue reading “De ce îi disprețuim pe vârstnici?” →

  În 1990, Frank Meshberger, un ginecolog oarecare, cu o practică undeva în Indiana, SUA, era în vacanţă la Roma. Vizitând Vaticanul, a riscat fără teamă torticolisul alături de restul mulţimii de turişti ca să admire firmamentul legendarei Capele Sixtine. Pentru că, după cum ştim, un medic nu încetează nici în concediu să fie medic, colegul nostru şi-a dat seama că fresca intitulată „Crearea lui Adam“ seamănă izbitor cu o secţiune sagitală mediană printr-un creier omenesc. Ajuns acasă, Meshberger şi-a publicat observaţia în JAMA, stârnind rumoare. Analize ulterioare mai adânci au propus o întreagă alegorie neuroanatomo-mitologică. De exemplu, braţul lui Dumnezeu ar corespunde girusului frontal medial, picioarele sale ar fi cerebelul, pe când îngerii de dedesubt ar întruchipa etajele trunchiului cerebral etc. De atunci, toată treaba a devenit „cultură populară“, încă un strat de faimă şi articole de tabloid peste vopseaua lui Michelangelo.

Continue reading “În care aflăm unde se află sufletul şi frumuseţea dinăuntru” →

Prin vara lui 1987, mama m-a trimis la alimentara de la colţ unde se băgaseră pachete de unt. M-am dus, deşi nu-mi făcea nicio plăcere. Vânzătoarele de la alimentara din colţ nu erau drăguţe, ba chiar erau de speriat. Mereu prost dispuse, din când în când de-a dreptul agresive, nu era la îndemâna oricui să le împace. La urma urmei, pachetele de unt erau pe partea lor de tejghea. Într-adevăr, deşi mama îmi spusese să iau două pachete, vânzătoarele mi-au zis că nu se dădea decât unul de persoană, într-un mod suficient de răspicat cât să mă fac minuscul şi să ies de acolo cu ochii în lacrimi.

Nu era, desigur, vina vânzătoarelor de la alimentară. Dacă dădeau mai mult de un pachet, nu mai ajungea untul pentru toată lumea. Aşa era sistemul. Cu toate astea, toţi sufeream de pe urma lui, măcar atât puteam să facem, să nu ne răstim unii la alţii.

Cu patru ani mai devreme, în 1983, sociologul Arlie Hochschild scria o carte pe care cu siguranţă vânzătoarele de la alimentară nu o citiseră, nefiind pasămite disponibilă de partea noastră a Cortinei, numită „The Managed Heart“, în care inventa un concept numit „muncă emoţională“. Pe scurt, Hochschild spunea că, în meseriile în care se lucrează cu oameni, pe lângă munca din fişa postului, e nevoie de încă o muncă, prin care îţi controlezi propriile emoţii şi manifestările lor exterioare, pentru a obţine rezultatul optim. Vânzătorii trebuie să fie optimişti şi încurajatori, poliţiştii împăciuitori, iar profesioniştii din sănătate trebuie să dea dovadă de compasiune.

Continue reading “Argumentul controlului” →

Am şi eu, ca tot omul, ipocriziile mele. Numai spunând chestia asta, cu falsă smerenie, şi sunt deja niţel cam ipocrit. Dar nu despre ipocriziile cele intime, „civile“, e vorba aici, ci despre ipocriziile noastre medicale, mai mult sau mai puţin benigne. Despre straturile izolatoare cu care ne costumăm în zilele de lucru.

Primul dintre acestea este din poliester şi are culoare albă. Uneori mai are şi alte culori, e verde, bleu, chiar roz sau portocaliu, sau poate e mov şi e din molton în dimineţile friguroase de la camera de gardă. Dar când e privit, tot alb e.

Sunt ani de zile de când nu mai port halat. Nu-i văd nici măcar rostul igienic, întrucât există unele studii care arată că halatul alb nu scade, ci creşte, chiar dacă nesemnificativ, riscul de transmitere a infecţiilor. Ca psihiatru, nu sunt înconjurat de „produse patologice“. (Ah, aş putea scrie un eseu doar despre denumirea asta, „produse patologice“. Noi, oamenii, în general, nu suntem altceva decât saci de piele plini cu produse patologice.)

Există o dezbatere în comunitatea medicală internaţională cu privire la utilitatea halatului în afara mediilor sterile şi, deşi mulţi medici l-au abandonat bucuroşi, alţii nu doresc să o facă. Nu ca să se protejeze de spută şi vărsături, nici ca, invers, să ţină la distanţă de bolnavi propriii lor microbi de pe maieu, ci pentru că în halatul alb rezidă întreaga lor prestanţă. Halatul este pentru medic ceea ce hlamida e pentru rege. Halatul „proiectează competenţă“. E o dezbatere încă deschisă. Deşi nu port halat, nu mă grăbesc să critic obiceiul cu totul. Înţeleg că lumea noastră e una a simbolurilor şi că halatul are ca primă funcţie una de comunicare. Şi, ca orice simbol, este şi revelator şi disimulant, tot aşa cum te poţi ascunde şi după vorbe. Iar la vorbe chiar nu putem renunţa. Nu la toate vorbele, oricum.

Nu, alegerea mea a fost una „personală“. Dar are motivele ei şi le voi înşirui mai jos: Continue reading “Șase motive de a nu purta halatul alb” →

Ar trebui să ne mândrim doar cu meritele noastre sau ne putem apropria şi rezultatele inscrutabilului hazard universal? Dacă avem voie, atunci sunt mândru că sunt român. Calitatea mea de român este consecinţa directă a ceea ce Heidegger numea „brânci“ (ca să fim politicoşi). În germană sună mult mai bine: Geworfenheit, „thrownness“, una din componentele Dasein-ului. La noi a fost tradus prin „stare de aruncare“. Dar sensul ăsta e: de nicăieri sau din zona marilor taine, am primit ditamai brânciul şi am făcut ochi în România. Tot ce derivă din brânci trebuie asumat, nu dintr-un imperativ moral, ci dintr-unul fizic, existenţial. Nu am încotro decât să-mi asum faptul de a fi român, aşa cum îmi asum ninsoarea de afară sau privilegiul de a fi stropit cu noroi de autovehicule împodobite cu steguleţe tricolore. Chiar dacă Borges avea dreptate şi putem aspira la orice cultură de oriunde din lume. Şi dacă mi-l asum, pot să fiu şi mândru de el, tot aşa cum pot fi mândru de alte non-merite, cum ar fi culoarea părului sau faptele de vitejie ale unui străbunic mort pe front. Spre deosebire de moarte, care e consecinţa finală a oricărui brânci, mândria e un exerciţiu de libertate. Câteva decenii, am fost obligaţi să fim mândri de naţionalitatea noastră. În ultimii douăzeci şi cinci de ani, am învăţat să ne fie şi niţeluş ruşine. De bine sau de rău, suntem liberi acum să alegem orice combinaţie de mândrie şi ruşine dorim.
Alegerea mea, de mândrie naţională, seamănă cu mândria de a fi medic. E la fel de dubioasă. Dacă mergi undeva cu trenul, şi eşti medic, sau profesor, mai bine nu te recomanzi ca fiind unul. S-ar putea să devii brusc nefrecventabil, sau bun de criticat pentru toate păcatele tagmei tale. Posibil să fie exact la fel şi cu românismul, dacă mergi într-un tren din Franţa sau din Anglia. De fapt, toate mândriile riscă să fie zadarnice şi chiar mincinoase. E mai bine, aşadar, să cultivăm o mândrie intimă, secretă şi umilă. Eu cel puţin aşa fac. Continue reading “În același tramvai” →

Continue reading “Ce nume vom da azi urâțeniei din noi?” →