Viața Medicală

Este medicina frumoasă?

by Vlad Stroescu

0146jpgIdeea că practica medicală ar putea fi intrinsec frumoasă are ceva respingător. Desigur, satisfacțiile profesionale sunt frumoase pentru medic, dar cu toții știm că meseria noastră e departe de a fi o continuă satisfacție și mai aproape de a fi cel mai intim contact cu suferința și boala pe care un om îl poate avea fără să fie el însuși cel bolnav. Din suferință se poate naște frumusețe, iar boala însăși are valoare simbolică, dar niciuna nu poate fi frumoasă în sine, nici măcar atunci când Marguerite Gautier își codifică semiologic evoluția tuberculozei folosind culoarea unei camelii, în romanul lui Dumas Fiul. E o dovadă a măreției și transcendenței naturii umane că putem, rar dar memorabil, deriva lucruri minunate din cea mai atroce durere, dar doar atunci când e propria noastră durere. Să vezi ceva frumos în suferința altuia pare ceva cinic, dacă nu pervers.

Și cu toate astea, marea majoritate a medicilor își iubesc profesia, cu toate defectele și riscurile ei cu tot. Uneori o urăsc, dar nu ar face-o dacă nu ar iubi-o mai întâi. Nu e o meserie care să fie făcută blazat și automat, ca să ai un salariu și un loc călduț în societate, nici pentru bani mulți și să dese vacanțe tropicale. Deși unii beneficiază de ele, de ce să fim ipocriți: într-un reportaj recent din The New Yorker, despre cazul notoriu în care doi neurochirurgi au infectat, în scop terapeutic, creierele unor pacienți cu glioblastom în fază terminală, reporterul nu ratează ocazia să menționeze câte Maserati-uri avea unul dintre medici (patru, dacă vă întrebați). Dar atât blazarea cât și carierismul sunt instanțe patologice ale unei practici medicale deviante. Nu beneficiile secundare sunt cele care ne determină să continuăm în ciuda uzurii și dezavantajelor, ci ceva din pasiunea artistului pentru opera lui. Și cuvântul pe care mai toți l-am alege ca să descriem ceea ce facem este „frumos”. Percem frumusețe în procesul nostru diagnostic: unele cazuri sunt „frumoase” prin complexitatea sau particularitatea lor. Exact ca pentru poeții francezi simboliști, opusul frumosului în acest caz nu este urâtul, ci banalul. Avem zilnic cazuri banale, mereu asemănătoare, și, din când în când, câte un caz frumos! Continue reading “Este medicina frumoasă?” →

Bursa vieților omenești

by Vlad Stroescu

În ultimele săptămâni, am fost printre cei care au tăcut. Nu pentru că aș fi vrut neapărat să tac, ca reculegere impusă sau semn de doliu. Într-un text mai vechi de la rubrica Dulce Medicină, ziceam că mai tot ce scriu e un efort de a tăcea, și uite că după atâta vreme tăcerea a venit de la sine. Desigur, nu era tăcerea pe care mi-o doream. Asta de acum e mai curând ca țiuitul ascuțit de după o explozie, care nu e real, ci e doar un simptom al agoniei celulelor acustice. Și chiar și acum, când n-am încotro și trebuie să scriu, fiecare cuvânt sună fals. Continue reading “Bursa vieților omenești” →

Fluierat în biserică

by Vlad Stroescu
O să vă spun un secret teribil despre mine: uneori mă duc la biserică. Foarte rar la slujbe, întrucât nu sunt un practicant adevărat, ca să nu mai zic că trotuarul din fața bisericii parohiei mele e blocat duminica de cele mai frumoase mașini din cataloagele auto. Dar, în zilele în care lucrez în centru și primesc cadou un interval liber, uneori mă urc pe bicicletă și, sub pretextul că mă duc să iau covrigi, intru într-una din aceste vechi clădiri bucureștene atât de particulare. O făceam și în Franța, la Metz, unde catedrala Sfântului Ștefan e cât parcul Tineretului, de e foarte ușor să te pierzi într-un cotlon, în sensul bun al cuvântului. O făceam și când dădeam consultații la Constanța, doar ca să am ocazia să văd mai des marea, descoperind cât de asemănătoare sunt, sub aspectul arhitectonic, biserica catolică Sf. Anton de Padova, catedrala ortodoxă și geamia Carol. Oare intenționat?
     Pentru scopul textului de față, nu e important de ce mă duc la biserică. Ajunge să zicem că simți, odată ce treci de ușa bisericii, că ai intrat într-o altă lume, sociologic vorbind, unde timpul trece altfel și îți permiți răgazul să te gândești nițel la ale tale și la ai tăi, cei care sunt și care nu mai sunt, iar gândurile parcă nu mai sunt atât de gălăgioase ca de obicei.

Continue reading “Fluierat în biserică” →

Coada la doctor

by Vlad Stroescu
La policlinica privată, cel mai mare măr al discordiei dintre medici și clienți e punctualitatea. Marea majoritate a plângerilor sunt întârzierile medicilor față de ora programată. Adesea este vorba de cercuri vicioase, când pacienți ei înșiși întârziați produc reacții în lanț și se ajunge uneori chiar la conflicte zgomotoase, care adună curioși. Problema e cu mult mai gravă în sistemul public, unde de regulă nu are loc nicio gestiune a timpului, alta decât cea spontană.
     Cozile sunt niște mici iaduri, indiferent unde s-ar afla. De ce sunt ele mai greu de suportat la doctor decât, poate, oriunde altundeva în lumea civilizată și ce se poate face în această privință? Ca să răspundem, ne vom folosi de un articol devenit clasic, „The psychology of waiting lines“, scris nu de un psiholog, ci de un profesor de la Harvard Business School, David H. Meister. În anii ’80 (articolul a apărut în 1985), interesul pentru psihologia prestării de servicii atinsese un vârf care abia un deceniu mai târziu avea să cunoască un ecou în medicină. Întrucât medicul este și un prestator de servicii, chiar dacă serviciile sale au o natură singulară, observațiile lui Meister despre cozi în general sunt perfect aplicabile în spitalele și policlinicile de azi.
     Meister a enunțat o serie de postulate ale psihologiei cozilor. Primul dintre ele e cel mai simplu: calitatea serviciilor este diferența dintre percepția serviciului și așteptări. Defectele majore de organizare ale sistemului public nu fac decât să crească așteptările din policlinica privată, unde plătești și ai o programare dinainte stabilită. Mai mult, legea asta se aplică foarte devreme în prestarea serviciului, încă dinainte de a intra în cabinet, și percepția ulterioară e foarte greu de răsturnat după aceea. Ceea ce înseamnă că așteptatul la coadă este un element precoce cu impact considerabil asupra relației ulterioare medic–pacient. Deși este de regulă un teritoriu al nimănui, lăsat de izbeliște,  ar merita intervenții concrete, bazate pe dovezi.

Continue reading “Coada la doctor” →

Doctorul și anonimul

by Vlad Stroescu
Mult după sfârșitul programului de lucru, bătrânul doctor își scoase halatul, își puse parpalacul și pălăria demodată și ieși din policlinică. Pe treptele abrupte pe care le cobora cu infinită grijă, își permise să se gândească la ultimul pacient din ziua respectivă, cel cu cardiomiopatia hipertrofică. „Ăsta mai și fumează, are risc de moarte subită, urcă mai degrabă niște scări și gata, nici n-o să apuce să-și dea seama ce i se întâmplă“. Continuă să mediteze astfel și în stația de autobuz, dar își dădu seama că, de fapt, se gândea la el însuși. La urma urmelor, și el o să moară într-o zi și, după cum stau lucrurile, ar putea fi peste zece ani, dar ar putea fi și mâine. Se gândea tot mai des la asta și era de fapt normal. Dar nu la policlinică. „Interesant, poate halatul ăla are efect antidepresiv, blochează gândurile urâte.“
     Într-adevăr, pe măsură ce se îndepărta de policlinică, gândurile lui își schimbau direcția: în loc să se îndrepte către lucrurile și oamenii din jur, se orientau către el însuși, ca niște săgeți ostile. „Sau ca niște bumeranguri“.
     – Ce faceți domnu’ doctor, gata treaba?
     Nici nu-și dădu seama, la început, că vorbea cineva cu el. Se uită la bărbatul din fața lui și îi luă cinci secunde bune de perplexitate până să-l recunoască pe ultimul lui pacient, cel cu cardiomiopatia. Și doar îl văzuse adineauri. O fi declinul cognitiv al vârstei de vină.

Continue reading “Doctorul și anonimul” →

Societatea adolescentă

by Vlad Stroescu
Unul dintre reproșurile aduse medicilor de peste tot este paternalismul. Există dreptate în acuzația asta metaforică, însă, ca să o analizăm, vă propun să facem un exercițiu de imaginație și să împingem alegoria până la capăt.
     Jaspers zice că omul este mai mult decât el însuși știe. Omul este mereu mai mult decât oricare dintre măștile, rolurile și competențele sale. Omul este, așadar, mai mult decât societatea din care face parte (și am putea spune, extrapolând, că în viața unui om e mai mult decât în istoria omenirii, dar asta e altă discuție).
     Pentru a se conforma unei relații medic–pacient, ambii oameni trebuie să regreseze la rolul lor. Doar că rolurile sociale au și ele propriul arbore genealogic, sunt doar derivate ale unor roluri și mai vechi, uneori mai vechi decât omenirea. Paternalismul înseamnă derivarea relației medic–pacient de la cea ancestrală și universală de tată–copil mic.
     Unul dintre atributele statutului de părinte este să ascunzi unele lucruri față de copilul tău. Dacă sunteți părinți, ați făcut-o și dumneavoastră fără doar și poate. Ca adulți, știm că viața are un termen de expirare, că e o bătălie permanentă împotriva haosului, entropiei, neprevăzutului letal. Că nimeni nu deține cu adevărat controlul. Că adevărul tinde să ne scape printre degete, pentru că nu știm aproape nimic și în multe aspecte ale traiului nostru contăm mai curând pe credință și nădejde decât pe fapte solide. Suntem, mai degrabă, pe nisipuri mișcătoare, decât pe temelii de piatră.

Continue reading “Societatea adolescentă” →

Cu optimism prudent despre medici

by Vlad Stroescu
Ce e important la mișcarea medicilor din ultimele zile? Inițiatorii ei? Pentru dumnealor, toată stima. Dar nu cred că ei sunt esența lucrurilor, chiar dacă au fost deus-ex-machina. Cum nu cred că e important, deocamdată, organismul care se zbate să se nască anadiomenic din spumele mulțimii, „Alianța Medicilor“, cum își zice. Poate va fi – timpul ne-o va spune. Dar chiar dacă Alianța Medicilor va reuși să iasă la lumină și să aibă un cuvânt de spus, acolo unde au eșuat câteva sindicate și grupări mai mărunte și unde colegiile medicilor și marile sindicate nici măcar n-au încercat, tot nu cred că ea contează din experiența asta fulgurantă. Ea va fi ceva separat, o altă treabă, să sperăm, Doamne ajută, bună.
     O să vă supărați pe mine, dar nu cred că sunt foarte importante nici consecințele politice și financiare ale mișcării. Dacă va fi vreuna. Măririle de salarii contează, nu zic nu. Ele vor avantaja în mod sigur minoritatea privilegiată pe care, de altfel, lumea o identifică deja cu ansamblul medicilor. „Legalizarea plicului“, un oximoron aruncat la nimereală, nu cred că se va întâmpla vreodată. Și desigur, egoist și individualist cum sunt și eu, ca orice medic, nu prea îmi pasă. Eu n-am luat niciodată niciun plic, nici când lucram „la stat“, cu atât mai puțin acum. Și nici nu mi s-a prea oferit. Și ca mine sunt mulți, mai toți cunoscuții mei, prietenii și oamenii de care mă înconjor: pentru noi, nu va fi nicio schimbare atât de palpabilă, de materială. Pentru noi, rutina zilnică va fi exact aceeași, ca și socotelile dinainte de mersul la piață, angoasa insomniacă a zilei de mâine și de poimâine, a bătrâneții – care om apuca-o, aceeași precaritate existențială pe care vom continua să o ținem sub cele mai complicate lacăte de care suntem în stare, ca să putem să ne gândim mai întâi la pacient. Nu pentru că am fi sfinți, căci nu suntem, ci pentru că asta e esența trebii noastre, tot așa cum un pilot se gândește mai înainte de toate la ce trebuie să facă ca să nu se prăbușească din zbor.

Continue reading “Cu optimism prudent despre medici” →

Nostalgia ferestrei înguste

by Vlad Stroescu
În momentele în care scriu acest text, știrea din domeniul sănătății cea mai circulată privește decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care se stabilește că medicul din sistemul public, funcționar public fiind, nu are dreptul să accepte nicio plată informală, fie ea atenție, plic, ciubuc, bacșiș, rușfet, șpagă, recunoștință, alcooluri tari sau alte valute forte. Găsesc această știre într-atât de relevantă și schimbătoare de viziune globală a medicinii românești, încât textul de astăzi se va ocupa de cel mai nou număr din revista franceză pentru copii, tineret și bătrânet, Pif.
    Am copilărit cu Pif Gadget. Urmaș al unui jurnal al tineretului comunist francez, era printre foarte rarele publicații vestice care ajungeau, într-o vreme, și în România comunistă, România copilăriei mele. Căci așa e meteahna egocentrică a omului, își pune propriul destin deasupra vremilor și istoriei și își aduce aminte cu plăcere și de cele mai grele timpuri dacă atunci s-a nimerit să fie el inocent, tânăr și nemuritor. Deși la un moment dat succesul revistei era de necontestat, nu știu dacă redacția de atunci a anticipat sau și-a imaginat câți oameni de departe, și în ce măsură, a influențat publicația lor. Părinții mei, francofili amândoi, aveau un teanc de Pif-uri. După-amiezile de toamnă și iarnă erau nesfârșit de lungi, așa că am învățat foarte devreme, în același timp, și franceza și buchiile, ca să descifrez cât mai bine istoriile comice ale unor Pif, Hercule, Pifou, Placid, Muzo, ale Castravetelui Mascat (da, s-au scris articole despre substratul psihanalitic al acestei benzi desenate), ale lui Gai-Luron-câinele-existențialist, sau să tremur de suspans la aventurile marțiale ale lui Docteur Justice (uneori mă întreb dacă nu cumva m-am făcut doctor datorită lui), cele spațiale ale Pionierilor Speranței sau din contră, preistorice, ale legendarului Rahan, fils des ages farouches.

Continue reading “Nostalgia ferestrei înguste” →

Potențialul medicinei primare

by Vlad Stroescu
Omul e o „proprietate emergentă“. Omul este alcătuit din organe, aparate și sisteme, dar e, în propria lui minte, precum și în a celorlalți, altceva decât suma acestora, un concept distinct. Foarte puțin din ceea ce este considerat cu adevărat omenesc poate fi regăsit la nivel de organ. Deși un ficat de om e diferit de al unui alt mamifer, nimeni nu s-ar gândi la asemenea diferențe ca la un criteriu important de umanitate.
     Un nobil adagiu îi îndeamnă pe medici să nu uite că nu există boli, ci doar bolnavi. Deși acest lucru este, în esență, adevărat, întreaga medicină se sprijină pe ideea contrară, cum că bolile există, sunt entități de sine stătătoare și pot fi recunoscute după anumite semne. Pe măsură ce informațiile acumulate de cercetarea medicală au devenit tot mai multe, a fost tot mai greu și, în cele din urmă, imposibil pentru un singur om să practice întreaga medicină, așa că ea s-a scindat în specialități medicale și chirurgicale, clince și paraclinice, și mai departe în supraspecializări. Specializările apar în funcție de două criterii: de tipul de boală și de organul, aparatul sau sistemul afectat. Medicii de astăzi nu operează în primul rând cu conceptul de om integral, ci cu conceptele mai simple de aparate, sisteme și boli. Dacă nu ar proceda astfel, medicina ar regresa și ei nu ar mai fi profesioniști în sensul propriu al cuvântului. Totuși, unul dintre cele mai importante reproșuri pe care societatea și marele public îl au față de medicină, și care a permis apariția și prosperitatea unei mari piețe de remedii și vindecători non-medicali și a resurgenței șamanismului în postmodernitate, e tocmai această fragmentare a tabloului omenesc, a preferinței pentru analitic în defavoarea „holisticului“.

Continue reading “Potențialul medicinei primare” →

Medicina ca matematică

by Vlad Stroescu
Dacă am pune toată cunoaşterea omenească într-o mare bibliotecă, ea ar fi scufundată pe nenumărate niveluri în subsol, cu luminile stinse, iar cea mai mare parte a volumelor ar avea o eternitate de aşteptat înainte de a fi redeschise. Între timp, cititorii – mereu preţios de puţini, astăzi probabil mai rari decât scriitorii – s-ar plimba pe o terasă la suprafaţă, răsfoind broşurile pe care moda le păstrează la lumină, sărind de la una la alta după capriciile deficitului global de atenţie, fără să bănuiască greutatea enormă cu care literele apasă Pământul de sub ei. Din an în Paşte, câte unul dintre noi ar cădea printr-o crăpătură şi s-ar trezi în plină materie neagră secretată de materia cenuşie din alt secol, înconjurat de tomuri prăfuite, dar care cândva au fost lustruite şi sărbătorite.
Aşa am păţit eu deunăzi şi a fost numai din cauza doctorului M., de altfel un minunat psihiatru, cercetător, scriitor şi multe alte lucruri. Dumnealui m-a întrebat dacă ştiam cine a zis prima dată adagiul „diagnosis is prognosis“. Habar nu aveam, dar suna a ceva ce Kraepelin însuşi ar fi zis, că doar el e „părintele nosologiei psihiatrice“, subliniind primul importanţa covârşitoare a punerii de diagnostic în meseria noastră. Kraepelin e un caz aparte în bibliotecă: toată lumea a auzit de el, e unul dintre uriaşii pe ai căror umeri stăm, a scris un tratat extraordinar pe care l-a reeditat de multe ori, care mai are şi fotografii reuşite, dar pe care nimeni nu-l citeşte vreodată. Nu în ultimul rând, pentru că nu a fost tradus din germană. În vremea lui nu era nevoie, fiind limba standard a psihiatriei, filosofiei şi ştiinţelor sociale de abia născute, era înţeleasă măcar de orice profesionist care se respecta. Au trecut două războaie mondiale şi limba standard s-a schimbat. Puţini sunt cei în viaţă care măcar au văzut tratatul lui Kraepelin, şi nu am reuşit să-l răsfoiesc pe undeva pe internet. Căutând însă prin unghere, am crezut că am regăsit citatul în germană („Diagnose ist Prognose“) într-un text cu aproape un secol mai vechi, într-o revistă germană de medicină din 1810, Medicinisch-chirurgische Zeitung.

Continue reading “Medicina ca matematică” →