Cândva, în Mangalia delfinii nu erau o priveliște neobișnuită. Veneau de partea cealaltă a digului de nord-est, în stânga aleii care duce spre farul genovez. Aparițiile lor erau mereu scurte, se apropiau în viteză de țărm, săreau printre valuri, păreau să te cheme să vii cu ei, apoi se îndepărtau la fel de repede. Sunt decenii de când nu i-am mai văzut, și cu siguranță conducta de deversare a apelor menajere care va trece curând pe aceeași alee nu-i va încuraja să reapară prea curând. S-ar putea să nu mă mai întâlnesc cu ei niciodată. În amintirea lor, există o stradă a Delfinului. Astăzi e de fapt o fundătură. Altfel, e genul de oază tăcută de case micuțe, ascunse după după blocuri și uitate de vremuri și moravuri, cum se mai găsesc și în București. Nefiind pe malul mării, nu sunt turiști prin cartier. Eu am nimerit acolo din întâmplare, dar plimbarea merită făcută, dacă nu pentru atmosfera umilă și atemporală, dintr-un singur alt motiv. Treceți de sediul Poliției locale, de cel al Asociației Pesacarilor și Vânătorilor Sportivi, și, la numărul 12, pe dreapta, veți vedea o curte mare. În bună măsură, e năpădită de buruieni și flori sălbatice, deși există câteva straturi de legume, la mijloc. În fundul curții, ascunsă după doi pomi, e cea mai dărăpănată casă din tot cartierul.  Continue reading “Întoarceri” →

Dacă nu mă cunoașteți în acest context, o să zic mai întâi două vorbe despre mine: mă cheamă Vlad, sunt de meserie medic (psihiatru mai precis), și merg adesea pe bicicletă. Nu cum mi-ar plăcea mie, ci doar de aici până colea, între casă și treburile mele zilnice, răspândite prin toți Bucureștii. Nu conduc mașini. Cum sunt și tatăl a două fete, sunt, cam ca tot burghezul mediu contemporan, sedentar și lipsit aproape complet de timp liber, în afară de cel pe care reușesc să-l strecor printre picături. Bicicleta e importantă așadar pentru mine, pentru că ea e răstimpul meu de pace deplină, în singurul mod în care pacea autentică e posibilă în cursul vieții: dinamic, prin traficul cotidian aglomerat. Fără ea m-aș descurca, dar mi-ar fi mai greu.

Bicicleta mea „de bază” e extrem de simplă. E ceea ce se cheamă o „fixie”. Are o singură viteză, iar pinionul ei e fix. Cadrul e al unei vechi cursiere. Iat-o aici, deși cu poza asta anticipez nițel lucrurile:

Despre fixie s-au spus multe pe vremea (scurtă) când au fost la modă. Puteți domniile voastre să căutați pe google, dacă vă interesează. Și mai am o bicicletă, mai bătrânească, cu o singură viteză dar pinion liber, cu care îmi fac piața sâmbătă de dimineață. Continue reading “Cu bicicleta la mare” →

Mă întorceam ieri de la piață, când am trecut pe lângă o camionetă încărcată cu ferestre. Ferestre à l’ancienne, din sticlă obișnuită în rame de lemn cu vopseaua scorojită. Știam ce se întâmplase, cineva s-a hotărât să-și pună în sfârșit termopane. În Piața Amzei au mai rămas case bucureștene vechi, dărăpănate, cu geamlâcuri. Ieri, un alt geamlâc își terminase lunga carieră de filtru al privirilor către mahalaua centrală.

Acum câțiva ani, în plină febră a termopanelor, de obicei vedeam doar cioburi. Uneori, ploua pur și simplu cu cioburi pe lângă blocurile din Rahova. (Bine, în Rahova plouă cu lucrurile cele mai surprinzătoare.) În exuberanța înnoirii, nimeni nu mai avea milă de vechile ferestre, cel mai simplu era să le faci praf cu ciocanul și să dai la gunoi.

Acum însă, că lumea e mai săracă și mai prudentă, geamlâcul din centru a fost încărcat cu grijă în camionetă și s-ar putea să-și găsească altă lume a cărei imagine să o decanteze lent. Poate niște copii se vor uita prin el pe o stradă din Ferentari, să vadă dacă a stat ploaia și pot ieși la joacă. Sau, mai probabil, o să apere de frig o bătrână nonagenară care stă singură într-o casă scufundată pe jumătate în pământul alunecos al unui sat din Bărăgan. Ramele sunt duble și solide. Habar n-am, nici nu știu de ce mă gândesc la treburile astea. Când eram copil, aveam o imaginație exagerată, care, cu timpul, s-a tocit în bunul simț al maturității, dar se pare că ceva tot  a mai rămas, de mă gândesc la lucrurile astea în loc să fiu atent să nu scap copilul din mână în timp ce ies pe carosabil pentru că trotuarul e blocat de mașini parcate.  Continue reading “Ferestre” →

Când ești student la medicină,  stagiul de psihiatrie pare foarte interesant. E primul contact pe care îl ai, ca viitor medic, cu niște povești cu totul ieșite din comun. Cu lucrurile stranii, incongruente, șocante ale căror protagoniști se întâlnesc în spitalul de boli mintale.  Lucruri pe care majoritatea oamenilor preferă, cel mult, să le întâlnească în cărți, sau de la mare distanță, în niciun caz în viața reală. Dar viitorii medici au deja iluzia protecției simbolice a halatului, pentru ei,  discuția cu un pacient se află, ca experiență, la jumătatea distanței dintre descoperirea unui personaj dintr-o carte și întâlnirea cu un om cu carne, oase și conștiință. Așa a fost pentru mine, și e o etapă necesară, chiar dacă are riscurile ei. Important este ce ești, și cum ești, când ai trecut de ea.

Important e cu ce rămâi când treci de anecdotic. Continue reading “Anecdotic și boală psihică” →

Cu mai mulți ani în urmă, când eram student la medicină, câteva cărți extraordinare m-au ajutat să mă hotărăsc să devin psihiatru. Unele dintre ele, în mod ciudat, sunt uitate, sau poate că așteaptă să fie descoperite, cum e Conștiința lui Henri Ey. Altele, sunt faimoase, dar am impresia că sunt citite puțin, sau sunt expuse pe raftul curiozităților. În general, tot ce atinge “nebunia” e fascinant, dar de la o distanță sigură, ceea ce e crud și nedrept în sine. În fine, cartea la care mă gândesc e The Anatomy of Melancholy, a lui Robert Burton, un volum gros și vechi de patru sute de ani, dar cititorul curios al secolului douăzeci și unu e imediat absorbit de el, și cu greu mai poate ieși. Deși puțini sunt cei care se pot lăuda că au parcurs din fir-a-păr acest bulgăre uriaș de literatură hibridă; dar asta nu contează prea mult, pentru că e o carte ca o lume în sine, la care merită să te tot întorci înarmat cu uneltele de explorare.

Cartea lui Andrew Solomon, Noonday Demon – An Atlas of Depression, peste secole, amintește imediat de Burton. Traducerea în română, nu știu dacă în mod voit, face referința nemijlocit pe copertă: O anatomie a depresiei, dar asemănările nu se opresc la titlu. Ambele cărți au o curgere erudită și polimorfă ce aduce aminte de entuziasmul Renașterii. Dacă am vrea să o atașăm unei discipline, dincolo de eticheta “nonficțiune”, “Demonul de la amiază” este o carte de antropologie, în măsura în care antropologia este articularea alterității cu familiaritatea. Solomon scrie cartea cu mult înainte de a fi certificat el însuși ca autoritate în materie (de anul trecut este doctor în psihologie); o scrie fiind el însuși afectat de depresie clinică; își ia zilnic tratamentul complex (patru substanțe psihotrope) și merge la psihoterapeut. Simultan, pleacă în cele patru colțuri ale lumii, înregistrează și chiar încearcă toate remediile, convenționale, tradiționale sau excentrice, chiar și pe cele care sunt evident șarlatanii, se supune ritualurilor, intervievează zeci de oameni aflați în suferință. Trece în revistă istoria concepțiilor despre depresie (și îi dedică mai multe pagini lui Burton). Încearcă și, pe cât e omenește posibil, reușește să înțeleagă actualele teorii și practici ale artei psihofarmacologice (folosesc cuvântul „artă” în deplină cunoștință a lui), o întreprindere atât de complicată încât puțini sunt psihiatrii care pot pretinde că ei înșiși manipulează tratamentele dincolo de standardele trasate de ghiduri. Nu are prejudecăți, dar nu se ferește de a face judecăți. Pe scurt, face așadar ceea ce antropologii numesc observare participativă. Rezultatul e o lucrare  bogată, stranie și imediat familiară în același timp. Există o metodă de lucru, dar autorul e un scriitor profesionist, așa că în loc de un tratat steril avem un page-turner la capătul căruia ai aceeași senzație de bine, de transcendență, pe care ți-o dau romanele bune, fie ele cu un subiect grav și dramatic.

În sensul cel mai larg al termenului, este o carte antropologică pentru că ea face ceva ce psihiatrii se străduiesc să facă de multă vreme și cel mai adesea eșuează: subiectul ei e mult mai vast decât depresia, este omul întreg. Continue reading “Despre o carte: Andrew Solomon – Demonul de la amiază” →

Deși nu am niciun merit deosebit, o să particip activ la lansarea de carte prezentată mai jos. Dacă aveți chef să discutăm despre depresie într-o încăpere plină de cărți, vă aștept cu mare drag să ne cunoaștem sau să ne revedem. În zilele următoare, o să public aici propria mea „recenzie”, așa că nu schimbați canalul. Asta dacă nu cumva preferați să vă plimbați pe afară cât mai e frumos! Spoiler: e o carte minunată.

Identitățile noastre virtuale au și ele nevoie de locuința lor. Până acum, eu unul eram împrăștiat prin prea multe locuri. Așa a apărut vladstroescu.ro și am intrat și eu în secolul XXI.

În curând voi aduce aici postările mele din site-ul găzduit de Medlife. Asta când o să-mi dau seama cum să procedez. Later edit: Am reușit.

Până atunci, ele sunt încă disponibile la vladstroescu.medlive.ro.

Trebuie să mulțumesc Hotnews și Medlife pentru experiența de la medlive.ro, mi-a îmbogățit cel puțin viața profesională. Simplul fapt că m-am mutat aici nu schimbă absolut nimic din relația mea cu dumnealor, cel puțin din punctul meu de vedere.

După cum unii dintre dumneavoastră poate știți, mai un blog, mult mai vechi, personal. Acela va rămâne deocamdată acolo unde e.  Mulțumiri celor care mă ajută cu ea, se știu dumnealor 🙂

Însă noua mea casă e aici.  Și pentru ea trebuie să mulțumesc celor ce m-au ajutat. (Observați că sunt destul de neajutorat și nu prea mă descurc singur.) Aici o să tentez imposibilul: să amestec partea legată de profesie cu cea personală. Sunt și eu curios ce struțocămilă o să iasă.

Mulțumesc că sunteți aici și: la drum!

Întrucât am copilărit în vremea, nu foarte îndepărtată, când nimeni nu se uita la televizor pentru că nu aveai ce vedea, iar Internetul era doar o vagă intuiție a lui Arthur C. Clarke, părinții mei trebuiau să-mi găsească și alte distracții, în afara maidanului unde m-am jucat până când lumea s-a schimbat și mai toți amicii de când eram mic au emigrat, unii pe alt continent, alții în teritoriul ascuns în care copiii dispar, atunci când adulții le iau locul. Despre acest teritoriu e vorba în însemnarea de față, dar, revenind la distracții, ai mei mă duceau frecvent la muzee. Cred că le văzusem pe toate cele din București, inclusiv pe cele mici și ascunse prin diverse mahalale (cum e casa Storck) și desigur că preferatul meu era Antipa, dar ei mă duceau mai des la Muzeul de Artă. Îmi plăcea și acolo, de fapt. Îmi aduc bine aminte câteva lucruri, printre care, peisajele de iarnă ale lui Andreescu. Nu știu exact de ce tocmai ele, dar mă absorbeau imediat. N-am cum să descriu senzația, dar în mintea mea se făcea o iarnă mai intensă decât cea reală, nu iarna vitregă de care se tem oamenii mari posesori de permis auto, ci desigur cea a copilăriei, nu e nevoie să vă povestesc eu despre ea.

Sigur, mă impresionau și alte lucruri, de exemplu îmi era frică să mă apropii prea tare de Gigantul lui Paciurea (pe atunci exista un exemplar și la muzeu, dar îi puteți vedea oricând în Parcul Carol), dar iernile lui Andreescu au fost cele pe care de abia am așteptat să le revăd în 2000, când palatul regal s-a redeschis publicului.

Am fost, bineînțeles, dezamăgit. Tablourile erau doar atât, niște tablouri. Puteam admira măiestria pictorului, cât eram eu, un profan, în stare, dar iarna mea nu mai era acolo. Și cum Andreescu e exact același, am înțeles că pierdusem ceva pe drum. Am dat din umeri și m-am gândit că e un preț modic de plătit pentru triumful de a fi adult, pentru că da, la douăzeci și unu de ani, eu îmi imaginam că eram adult și că asta ar fi un merit. Cred că și dumneavoastră ați pățit la fel. Continue reading “Simțul mirării” →

Una dintre consolările faptului că am început să îmbătrânesc este iluzia că aș fi mai înțelept, care e patognomonică pentru lipsa de înțelepciune. Nu din exces de experiență sau inteligență scriu așadar această scrisoare către un coleg mai tânăr. Ci pentru exercițiu. Borges are două povestiri în care un Borges vârstnic se întâlnește cu el însuși, mai tânăr, și stau de vorbă. Poate că e un exercițiu absurd și inutil, ca toate lucrurile făcute de amorul artei, dar am o bănuială instinctivă că nu e, într-atât încât vă recomand și vouă ca din când în când să stați de vorbă cu versiunile dumneavoastră mai tinere. Ele nu sunt dispărute, moarte fără să lase cadavru, ci continuă să ducă o viață secretă undeva în ghemul încurcat al memoriei.

Să zicem, așadar, că într-o zi, plimbându-mă în zona Eroilor și intrând în parcul Facultății de Medicină, undeva lângă bustul crăpat al lui Avicenna, dau peste mine însumi, la 19 ani, citind o cărțulie cu povestiri de Borges, înaintea lucrărilor practice de anatomie. După formulele introductive de binețe, încep a debita sfaturi și revelații despre prezent, pe care eu-cel-mai-tânăr le ascult politicos. Continue reading “Scrisoare către un student la medicină” →

Am asistat şi am participat săptămâna aceasta la o juxtapunere de opinii, organizată de Hotnews, privind plăţile informale în medicină. Întrucât o dezbatere înseamnă un schimb activ de opinii, şi nu doar alăturarea acestora, profit de onoarea de a scrie înViaţa medicală pentru a-mi dezvolta punctul de vedere.
Mai întâi, o observaţie lingvistică şi etnografică. De dragul convenţiei, voi folosi în cele ce urmează aceeaşi terminologie pentru plăţile informale utilizată în dezbatere: „plic“. Ştiam deja că limba română deţine recordul la numărul de termeni sinonimi, şi cu cele mai diverse etimologii (latină, slavă, germanică, otomană etc.), pentru a desemna plăţile informale. Acest câmp lexical continuă şi astăzi să se extindă. Ca pentru orice argou, acest lucru se întâmplă din două motive. Întâi pentru că „plăţile informale“ sunt aici o constantă indiferent de sfera de influenţă şi contextul cultural şi istoric. Apoi pentru că simţim mereu nevoia să ne ascundem după eufemisme sau cuvinte de cod. Pe măsură ce un termen se devalorizează (nimeni nu mai e păcălit de termenul „ciubuc“), apare nevoia de a păstra camuflajul, inventând unul nou. Sinecdoca „plic“ e mai uşor de utilizat în public decât „şpagă“ sau „ciubuc“, dar e tot un eufemism sau un cod: utilizându-l, transmitem, fără să vrem, mesajul implicit al ascunderii, ilegalităţii şi imoralităţii, chiar dacă intenţia noastră a fost exact cea opusă, de a benigniza fenomenul. E o dublă lamă. Continue reading “Plicul este condiționare implicită” →