Acum câteva luni, de Ziua Internațională a Poeziei, am publicat în Viața Medicală un scurt text despre poezia medicală.

Dacă îmi permiteți, mă voi autocita:

Această nouă poezie medicală, pe care o putem deja vedea ca pe un curent de sine stătător, are ca numitor comun o sorginte avicenniană. Medicina și poezia nu mai sunt ocupații paralele, ci se servesc una pe alta cu generozitate. Un profesor indian de anatomopatologie scrie un poem despre rectocolita ulcerohemoragică, un medic rezident versifică experiențele dintr-o gardă, un altul își imaginează un bărbat încercând să danseze cu soția care suferă de scleroză multiplă. Unele jurnale medicale trec poemele printr-un proces de peer-reviewing înainte să le publice. În contextul lor paradoxal și contrastant, poemele medicilor sunt vii și surprinzătoare chiar și când sunt stângace.

Cititorule, haide să facem un experiment.

Dacă ești profesionist sanitar, experimentat sau în formare, adică student la medicină, medic, asistent(ă) medical(ă) sau orice altă meserie legată de sănătate, și scrii poezii despre asta, trimite-mi-le și mie. Pur și simplu lasă versurile în comentariu la această postare. Dacă vrei, desigur.  Să facem așadar ceea ce scrie în titlu. Nu contează cât de slabe sau bune sunt, dacă au mai fost publicate sau nu, dacă au zăcut în sertar zece ani sau  le-ai scris adineauri sub lovitura de aripă a muzei.

Știu că probabilitatea maximă e să nu iasă nimic. Să nu-mi trimiteți nimic. Să fie doar încă o idee moartă înainte de vreme, ciugulită de vrăbii și furnici. Dar dacă, prin absurd, se înfiripă ceva, poate ne mutăm în altă parte, facem un site separat, ne publicăm un volum antologic, ne facem propria Uniune cu vilă la Neptun și intrăm în posteritate pe nesimțite!

Curaj!

 

Vă recomand cu căldură textul lui Vlad Mixich, ecou al știrilor despre epidemia de rujeolă din SUA.

Despre vaccinare, se scrie prea puțin și prea mult. Întreg discursul tinde să capete o coloratură delirantă. Când citești comentariile de sub articolele despre vaccinare, găsești mult mai rar îngrijorare autentică decât dogmatism îngust, cam ca în delirurile de persecuție sau în campania electorală. Îngrijorarea există, copios, dincolo de ecrane, chiar dacă nu o citim, și mă bucur că ni se mai aduce aminte de ea. Dincolo de orice discuție iresponsabilă e suferința interminabilă a oamenilor din carne și oase.

Tulburările de anxietate sunt pâinea mea de toate zilele. Am scris despre ele de mai multe ori, aici și în alte părți. Nicio viață nu e lipsită de anxietate. Ea e indispensabilă supraviețuirii, etc.

Anxietatea comunică cu rațiunea, dar nu e un produs al rațiunii. Anxietatea este un instinct, ca foamea sau sexul. Ne naștem cu ea, o avem încă dinainte să vorbim și să avem o rațiune și o domesticim treptat, pe măsură ce devenim autonomi. Pe măsură ce ne construim propriile repere, obiecte, credințe și iluzii, iar ideea că suntem muritori, fragili și nesemnificativi într-un univers vast și indiferent, devine acceptabilă într-un fel sau altul, adică putem să mai și uităm de ea și să ne vedem de viață. Însă instinctul nu uită treaba asta niciodată. Sistemul nostrul limbic, creierul de reptilă, nu uită niciodată nimic. E treaba lui să țină minte în locul nostru. Continue reading “Frica se vinde” →

Alături de alți cinci tineri colegi, am pozat pentru numărul de azi al Vieții Medicale, ca să transmitem un mesaj de Sărbători pentru guvernanți. Ideea a fost a directorului editorial, dar subscriu cu tărie.
Cumpărați ziarul ca să citiți tot mesajul, eu lipesc aici doar poza mea.

Am scris mai demult, aici, despre diferențele dintre psihiatru și psihoterapeut. O să reiau doar concluzia: dacă vă întrebați unde trebuie să vă duceți pentru problema dvs, răspunsul este: nu contează. La orice profesionist al sănătății mintale. E mult mai important să vă duceți, să vă apucați odată să schimbați lucrurile, decât unde vă duceți. În mod normal, psihiatrul, psihoterapeutul, psihologul clinician lucrează în echipă. Eu îmi trimit pacienții la psihoterapeuți acreditați, și primesc pacienți de la aceștia din urmă.

În textul ăla găsiți totuși și diferențele, dacă vă interesează.

Între timp, m-am mai gândit la una.

Psihiatrul lucrează mult mai aproape de firul ierbii. Fiind medic, informația esențială pentru el este: ce vă supără. La modul cel mai bazal, afectiv și perceptual. Poate ești foarte trist, poate plângi din senin, poate, din contră, ești amorțit, incapabil să te emoționezi. Poate ai palpitații și sufocări și greață. Poate nu dormi noaptea, sau n-ai poftă de mâncare. Poate de abia îți ajunge energia cât să te dai jos din pat. Poate auzi lucruri pe care nimeni altcineva nu le aude. Poate nu știi cum să te oprești din băut.

De asemenea, pe psihiatru îl interesează extrem de mult cât de mult te supără lucrurile astea. Cât de tare ești speriat(ă), pe o scală de la 1 la 10? Și îl mai interesează cât de bine reușiți să vă faceți treburile zilnice cu toată suferința asta după tine. Mai ești în stare să mergi la serviciu? Dar acasă, cei din jur ce zic? (Psihiatrul are nevoie să vorbească cu cei din jur, dacă îi dai voie.) Continue reading “Psihiatru – psihoterapeut: încă o diferență” →

Am fost invitat să particip astăzi, de Halloween, la lansarea traducerii în românește a romanului lui Stephen King, Doctor Sleep. Ora 19, la club Eden, dacă vă bate gândul să veniți. Mai e jos e ceea ce vreau eu să zic. Probabil că n-o să-mi iasă prea bine în direct, cu emoțiile și atmosfera de Halloween, așa că trec și aici textul.

***

Bine ați venit în seara aceasta, în care putem să facem lucruri care nu ne sunt premise în restul anului. Putem să ne îmbrăcăm, de exemplu, în costume înspăimântătoare. Ne putem alege un arhetip demonic, o vrăjitoare, un vampir, un cadavru ambulant, și îl putem purta ca pe o pălărie sau pe o manta de ploaie. Doar în seara asta.
Pentru mine însă, e Halloween în fiecare zi, la serviciu. Am un costum de culoare albă, și pe mulți îi sperie, deși nu asta e intenția lui. Până și organizatorii acestui eveniment s-au speriat rău de el, și l-au îmblânzit nițel, zicând că sunt psihoterapeut. Costumul meu însă e unul de psihiatru.
Și în calitate mea de psihiatru sunt aici, cu dumneavoastră. Și probabil pentru că sunt un mare amator al genurilor science-fiction, fantasy și horror, deși veți auzi aici păreri mult mai avizate decât ale mele în această privință.
Ce vreau eu să vă povestesc de fapt este despre cum ducem, fiecare dintre noi, în fiecare zi, și nu doar de Haloween, o poveste de groază în noi. Povestea de groază originală. Continue reading “Doctor Sleep, de Stephen King. Sau Halloween-ul din noi.” →

Nu e ușor să nu venerezi nimic, chiar dacă vrei cu tot dinadinsul. Nu știu dacă există studii de rezonanță magnetică funcțională în privința asta, dar suspectez că zeii, idolii și idealul sunt înscriși undeva în creierul străvechi, poate în sistemul limbic. Bănuiesc că nu e nevoie nici de cuvinte ca să te rogi.

Așa că toată suspiciunea, sărăcia simbolică, fantasmele și simulacrele care definesc era noastră, toate astea nu sunt suficiente ca să ne împiedice să ne fie foame de idoli. Doar că ei sunt ceva mai greu de găsit.

E unul însă foarte la îndemână: propriul nostru corp. Nu e prima dată în istorie când corpul uman, așa muritor și perisabil cum e, e idolatrizat. A mai fost, probabil, și în Grecia Antică, și în Renaștere. Nimic nu e original în era simulacrelor. Somatoidolatria de astăzi este însă, ciudat, mai concretă, mai primitivă.

Nu mă înțelegeți greșit, mă bucur sincer când văd legiunile de joggeri prin parc. E un comportament sănătos, e un lucru bun de importat din civilizația occidentală. Era și timpul să pricepem adevărata profunzime a lui mens sana in corpore sano. Dar nu puteți nega că e ceva aproape instinctiv ritualic în repetiția alergării fără destinație. Cultura fizică e considerată, în societate, mai mult decât un comportament sănătos: e deja un comportament moral. Ești de lăudat, ești un bun exemplu, ești mai bun decât ceilalți dacă faci sport. Să arăți bine și veșnic tânăr nu mai e o chestiune de superficialitate decadentă, e un ideal profund al codului nostru etic.  Continue reading “Somatoidolatria” →

Piața Amzei și-a desăvârșit procesul de „gentrificare”. În primul rând, nu mai e nicio piață acolo, în ciuda bannerelor care proclamă de vreun an de zile că „s-a deschis piața!” Sunt câțiva precupeți de flori scumpe din Olanda, și din când în când un „târg de meșteri populari”, de unde poți cumpăra haine de blană, dulciuri, triciclete.
Una câte una, toate șaormăriile au dat faliment, pe o rază de cel puțin un kilometru. Dacă o ținem tot așa, și Salmonella va deveni specie protejată. Toate șaormăriile, mai puțin una: șaormăria „La Băiatu”, chiar în Amzei. Nu e nimic gentrificat la șaormăria asta, nu vei vedea alambicuri ciudate de cupru și decorațiuni orientaloide, ca la Dristor Kebap în „Centrul Vechi”. (Bucureștii s-au umplut de ghilimele.) Totul e încă autentic: nu găsești acolo nici fițe, nici dichis, nici design, nici vintage, nici alte postmodernisme de consum.
Nu doar că „La Băiatu” n-a dat faliment, dar a căpătat un succes care, sunt convins, i-a luat prin surpindere și pe proprietarii stabilimentului. Alaltăieri, de exemplu, a trebuit să stau la coadă. Nu regret că am stat la coadă, pentru că am avut prilejul să asist la o manisfestare spontană a globalizării: primul la rând era un domn francez, și chiar înainte mea era un cuplu spaniol. Le-am dedus naționalitățile după accentul cu care vorbeau, foarte precar, engleza. Engleza nu e o limbă de circulație la Băiatu, unde sunt preferate româna și turca. Așadar, toți cei de față vorbeau o engleză foarte aproximativă. Cel mai orientat părea francezul, care, pentru că tot aștepta să i se asambleze piesele componente ale șaormei, s-a oferit să fie translator, în sensul că el înțelegea cel mai bine engleza șaormarului, transmițând mesajul, tot în engleză, dar una cu accent de Hercule Poirot, spaniolilor, repetându-l de câteva ori ca să ajungă întreg la destinație. “Hiăr ori la pachet?” zicea șaormarul? “Hieur, or tu go?” translata francezul. Spaniolul ciripea în castiliană foarte repede cu perechea sa, apoi comunica consensul conjugal înapoi francezului: “Yes.” Continue reading “În Piața Amzei” →

(DM, martie 2007)
În primul capitol al biografiei lui Evaristo Carriego, dedicat unei mahalale din Buenos Aires (ar fi putut fi orice mahala, căci mahalaua e pretutindeni), Borges face următoarea afirmaţie: “Voi spune fără rezerve tot ce ştiu, fără nici o omisiune, fiindcă viaţa este pudică precum un delict, şi nu ştim ce este emfatic şi ce nu pentru Dumnezeu. În afară de aceasta întâmplătorul este întotdeauna patetic.” Propoziţia subliniată de mine e însoţită de o notă, care e de fapt un citat dintr-o altă notă, a capitolului L din Decline and Fall of the Roman Empire, a lui Edward Gibbon: “Pateticul, aproape întotdeauna, se află în detaliul împrejurărilor mărunte“.

Cele două afirmaţii m-au dus cu gândul la o a treia, care le uneşte. Este vorba de prima strofă din “Cors de chasse” a lui Apollinaire (sublinierea e tot a mea):

“Notre histoire est noble et tragique
Comme le masque d’un tyran
Nul drame hasardeux ou magique
Aucun détail indifférent
Ne rend notre amour pathétique”

Interesantă coinicidenţă. Eu zic că avem deja 3 surse, deci informaţia e adevărată.

Aşadar, pateticul din viaţă constă în detalii întâmplătoare. Acolo trebuie să căutăm sensurile existenţei noastre, originile mişcării noastre pe orbite. Nu în planificări şi programe, nu în ceea ce putem prevedea şi preorândui. Sunt de acord cu asta. Aş putea să mai dau o referinţă: Mircea Eliade, într-unul dintre articolele de tinereţe (reunite în volumul “Oceanografie”), ne aduce aminte că trebuie să învăţăm să pierdem timpul, nu în sensul de a nu face nimic toată ziua, ci în acela de a renunţa la veneraţia faţă de orarul nostru strict métro-boulot-dodo, şi a ne deschide sufletul întâmplării şi neprevăzutului. Altfel riscăm să lăsăm să treacă pe lângă noi, neînţelese, netrăite, cele mai importante ceasuri ale vieţii. Nu putem şti care sunt acelea: poate un chip fugar în tramvai, sau un fragment de melodie la acordeon. Un vis. Orice.

De asta, chers amis, eu practic şi propovăduiesc chiulul. Nu înţeleg prin asta fuga de responsabilităţi, nici prin cap nu mi-ar trece să mă eschivez de la ele (sau, mă rog, îmi trece, dar nu o fac, sau mă rog, o fac, dar nu prea des, etc). Ci fuga de ordine, fuga către întâmplător. Acolo e sursa fericirii, stă şi aşteaptă, pe vreo stradă, pe vreo bancă, într-un cinema, la vreo oră târzie la care ar trebui să fii la serviciu sau în pat.
Chiuliţi, deci. Şi luaţi şi pe alţii cu voi!

Iată din nou venită vremea dezbaterii periodice asupra boicotului electoral. În buna tradiție a profesioniștilor sănătății mintale, nu am un îndemn de dat, în niciunul dintre sensuri. E decizia dumneavoastră dacă votați sau  nu.

Ce pot să vă spun e că sistemul va  merge oricum: poporul are întotdeauna dreptate. A avut și până acum. Nu în sensul vreunei etici politice, ci într-un sens, dacă vreți, psihanalitic. România actuală este imaginea limpede a aspirațiilor noastre cele mai intime. Este produsul minții colective, nu în dimensiunea ei ideatică, rațională, ci în cea reală, afectivă, primară. Suntem, că ne place sau nu, o autentică democrație. Politicienii noștri ne reprezintă perfect. Este treaba lor să o facă: în ultimă instanță, prin definiție: politicianul e omul care ne descifrează dorințele și pulsiunile și se armonizează cu ele.

O prietenă din străinătate îmi spunea ce o frapează la București: variabilitatea extremă a peisajului, nu doar de la o stradă la alta, nu doar de la o clădire la alta, ci chiar și pe fațada aceleiași clădiri. Polimorfismul ăsta pitoresc nu este posibil în civilizații mai vechi: trebuie să te supui unui anumit standard comun. Dacă întreaga clădire e verde, nu-ți vopsi tu balconul în roz. Dacă, pe o stradă curată, casa ta e singura nezugrăvită, presiunea grupului te va forța să ți-o zugrăvești și tu. Există un anumit simț al proprietății comune care la noi e complet absent.  Continue reading “Oglinda electorală” →