Povești somnifere

Seara le inventez povești fetelor mele. Nu au niciun tâlc voit, doar spun ce îmi trece prin cap, și adesea adormim toți trei înainte să le termin. Astea sunt cele care au, cât de cât, un final.

Ivan Turbincă

by Vlad Stroescu

A fost o dată un alt Ivan Turbincă. E și acum. Eu știu sigur că sunt Ivan Turbincă, dar poate ești și dumneata.

Eu, Ivan Turbincă, am o tolbă în care îmi pun toate grijile. E o tolbă magică, măcar pentru că e în stare să le țină pe toate. Sunt foarte multe. Am o grijă pentru fiecare pacient în parte. Pentru unii, am griji mici, pe care le-aș putea duce fluierând doar pe vârful degetului mic. Dar trei, patru, o sută de griji mici sunt greu de jonglat, iar eu sunt Turbincă, nu acrobat la circ, deși probabil sunt și asta, dar prefer să nu mă gândesc prea mult la firul subțire pe care umblu, ca și dumneata. Iau gândul ăsta și îl azvârl în turbincă. Și pentru alții am griji foarte mari. Nu doar că sunt mari, dar sunt vii, doar ce le ating îmi dau și ele un zvâc înapoi, îmi spun că sunt acolo și că nu pleacă nicăieri. E domnul care nu-și mai ia tratamentul și n-a mai venit la control de cinci luni, oare pe unde o fi acum? Mai trăiește? E doamna care se luptă zi de zi cu gânduri alinătoare de moarte. Când gândurile de moarte te sperie, eu unul sunt liniștit. Când ele te alină, eu atunci mă sperii și crește grija din turbincă.

Cred că toți doctorii au turbinci din astea, și e mare lucru că le avem. Fără ele, am fi rapid îngropați în griji. Nici n-am mai zis nimic de alte griji mai personale. Le știi și matale, că le are toată lumea.

Zic doar de astea, „profesionale”. Pentru că mulți ne întreabă cum facem față la atâta. Sau se întreabă pe ei înșiși dacă medicul nu cumva e lipsit de suflet, că ce suflet de om ar putea încasa atâtea griji? Așa facem: avem o turbincă magică. Reversul medaliei e că turbinca asta e mereu cu mine. O car în cârcă și la serviciu, și în drum spre casă, și pe plajă la mare, și în vârf de munte. Chiar și în somn. E tot timpul în spatele meu, cu toate grijile, mereu se zbate câte una și o simt prin pânza magică a turbincii.

Și e bine să aibă fiecare turbinca lui. Pentru fiecare om care moare fără rost, pentru fiecare foame, sete, omor, tâlhărie, nedreptate, accident, să luăm grija aia minusculă – că doar nu îl cunoșteam personal pe omul ăla, și, în loc să o aruncăm în uitare, să o punem cu grijă în turbincă, spre a fi folosită mai târziu. Altfel, s-ar putea să iasă din uitare, să iasă de sub pat și să ne muște de beregată exact când ne e somnul mai dulce.

Povestea burticii și a prietenilor ei

by Vlad Stroescu

O cămilă din bucăți, pentru că nu doar Arcimboldo s-a gândit la chestii din astea.

Știu că povestea asta e tare ciudată, dar fetelor mele le place foarte mult și mă tot pun să le-o zic, așa că o notez și aici.

 

A fost o dată, foarte demult, o burtică. Burtica asta nu făcea mare lucru, doar îi era foame. Îi era foame mai tot timpul, nici nu știa cum e să nu îi fie foame. Într-o zi, se întâlni cu un nas.

– Ce mai faci tu, măi burtico? o întrebă nasul.

– Ce să fac, nasule, iaca, mi-e cam foame.

– Și de ce nu mănânci ceva?

– Ce să fac? Ce înseamnă “mănânci ceva”?

– Nu știu. Asta mi-a venit să zic. Ceva care face să nu-ți mai fie foame. Bagi mâncărică în burtică, adică în tine.

– Și cum să fac asta? Spune-mi te rog, o, nasule, că tare ești înțelept!

– Hm, cred că ne trebuie ajutorul unei gurițe.

Noroc că pe acolo tocmai trecea o guriță. Și gurița fu de acord să o ajute pe burtică.

– Doar că nu pot așa, pur și simplu. Îmi trebuie un cap și un gât. Să stau în mijlocul capului, cumva, și gâtul ca să mă conectez la dumneata, burtico.

Ce să vezi, capul și gâtul erau și ele pe acolo și aprobară proiectul cu entuziasm. Desigur, mai rămânea problema găsirii mâncării. Ca burtica să poată mirosi de departe unde e, îl rugă pe domnul nas să participe și el. Apoi se întâlni cu trei ochișori, care se tot rostogoleau la vale.

– Ochișori, ochișori, avem nevoie de voi, ca să căutăm ceva!

– Ce anume? întrebară ochișorii?

– Mâncărică!

– Și ce să facem noi?

– Iaca, să vă așezați în jurul capului, deasupra nasului, ca să vedem totul de jur împrejur! Vreți?

– Noi vrem! ziseră doi dintre ochișori, de culoare căprui. Și țop, se așezară pe cap.

– Io nu vreau, mormări al treilea ochișor, care era mov, și plecă rostogolindu-se mai departe. Nimeni nu l-a mai văzut de atunci. Poate doar el însuși să se vadă, că de asta e ochișor.

– N-are nimic, comentă gâtul. Nu avem nevoie de trei ochi, pot să învârtesc eu capul, ca să privim și în față și în spate!

Prietenii noștri păreau gata acum să plece în căutarea mâncării. Doar că observară că, toți grămadă, erau cam grei și de abia se mișcau, târându-se pe biata burtică.

– Tii, zise nasul. Știu de cine mai avem nevoie. Hei, picioarelor!

Din cele patru picioare care treceau în mare grabă pe acolo se opriră doar două.

– Suficiente! declară nasul.

Și așa, burtica o porni în mare grabă pe cele două picioare, adulmecând mirosurile proaspete prin domnul năsuc, și privind la minunățiile din jur prin ochișori. Și ce de minunății! Frunze, ramuri, picături de apă, roți, cuburi, cărămizi, botice, urechiușe, bucăți de tot felul plutind prin văzduh fără nicio țintă! Mai mare minunea. Nimeni nu știa ce e cu toate astea, nici măcar nasul cel prea înțelept. Urechiușele se prinseră și ele în joc, și se lipiră bine de cap, deși nimeni nu le ceruse ajutorul.

În sfârșit, ajunseră lângă o moviliță. Iar în vârful moviliței era un pepene!

Continue reading “Povestea burticii și a prietenilor ei” →