La prima vedere și luând în considerare doar ce îți spun simțurile, începutul de toamnă ar putea să fie primăvară. Mergând spre serviciu pe bicicletă, prin parcul Herăstrău, în zorii zilei, după ultima rafală de ploaie, totul e verde proaspăt, miroase a iarbă și pământ reavăn, păsările cântă și dinspre lacul încă plin răsuflă o briză călâie.
Ce strică momentul de fericire simplă e faptul că știu că nu e primăvară. Ce văd acum e doar un contratimp de grație și în curând nimic nu va mai fi verde, lacul va fi golit și va rămâne o groapă mâloasă, va fi frig și roțile de la biciletă mă vor împroșca cu noroi. (Din fericire, am apărătoare.) Cum zice Topârceanu, „Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe/ Iarna mizerabilă/ Mă cuprinde o tristeţe/ Iremediabilă”
Nu simțurile sunt așadar sursa nefericirii, ci amintirea și capacitatea de previziune care au făcut din oameni stăpânii planetei.
În majoritatea timpului, fericirea e în prezent, nefericirea e în trecut sau în viitor. Iar noi – noi suntem undeva în afară. Nu mereu, dar mai mereu. Continue reading “Un fel de primăvară” →

Alaltăieiri m-am apucat să citesc Mâna stângă a întunericului, de Ursula K Le Guin. Nu știu exact de ce. În fine, m-a prins de la primele pagini, e o ficțiune speculativă de maestru. E aproape liniștitor să citești așa ceva, nu datorită conținutului, ci pur și simplu prin limpezimea riguroasă a ideilor și stilul concis și aerisit al scriiturii.
În scurt timp, am început să am déjà-lu-uri. Mici episoade aparent nesemnificative, anumite turnuri ale frazelor, mereu detalii, nimic important, strălucind de aura milostivă a recunoașterii și familiarității. Mi-am dat seama că în mod sigur am mai citit cândva cartea. Dar am uitat cu totul că am făcut-o. Nu-mi aduc aminte absolut nimic legat de momentele subiectului, de caracterele personajelor, de ce am simțit la prima lectură, nu pot nici măcar să localizez vag când a avut loc aceasta. Logic, pot deduce că au trecut circa douăzeci de ani de atunci. Perioada mea maximă de devorat SF-uri era în a doua jumătate a gimnaziului și prima jumătate a liceului. Mai târziu o luasem pe arătură și începusem să citesc poezie franceză simbolistă. Va trebui să verific în biblioteca părinților mei.

Întrebările tulburătoare pe care mi le pun sunt:
– de ce am uitat tot ce e important?
– de ce îmi aduc aminte detalii?
– ce semnificație au aceste detalii?
– de ce am ales cartea asta acum?

Nu cred cu adevărat că un inconștient freudian își bate joc de mine.
Cel mai simplu răspuns e, la toate întrebările, e: pentru că sunt foarte distrat.
La o a doua privire, mai există unul: pentru că eu m-am schimbat cu totul. Felul în care am trăit cartea asta la 14-15 ani este fundamental diferit, în conștiință, rațiune, și simțire, de trăirea mea de astăzi. Ceea ce am uitat, de fapt, este cine eram eu la vârsta aia. Din cauza asta țin minte doar detalii formale și fragmente aleatorii. Ceea ce e, de fapt, foarte trist. De parcă mi-am pierdut un bun și intim prieten, undeva, pe drum, și nici măcar nu știu unde și când, și nici măcar nu mi-am dat seama că l-am pierdut până nu am regăsit o fotografie prăfuită de-a lui, pe undeva.

Încurcăm prea mult pe “cine suntem” cu “ce suntem”. Și ierarhia dintre ele.

Suntem oameni și asta nu e echivalent cu a spune “suntem doctori”, sau “suntem key account manageri” sau “suntem competenți, talentați, dotați, etc”. Cine suntem ar trebui să fie infinit mai important decât ce suntem.  Dar aparent nu e deloc așa.

Trăim un soi de tiranie a CV-ului. Am ajuns o palidă reflecție a lui. Aparent, singura cale de salvare e să ai un CV bogat, așa ești și tu bogat. Tot ce nu e trecut în CV nu există, limitele colii A4 sunt limitele vieților noastre.  Competența, specializarea, profesionalismul – cuvinte sunătoare ca talăngile- surclasează oricând omenia.

“Nu sunt făcut pentru asta”, îmi spune cineva, legat de meseria pe care a ajuns să o facă și care îi mănâncă viața încetul cu încetul. “Nu ești făcut pentru nimic”, aș vrea să-i spun, dar ar crede că îl insult. Dar niciunul dintre noi nu e făcut pentru niciunul dintre rolurile pe care ajungem să le jucăm. Cum să-ți privești copilul în ochii mari cu care te fixează imediat după ce se trezește din somn, și să-i spui: tu te-ai născut să fii contabil? Sau doctor? Sau pilot de curse? Nu i-ai impune copilului tău asemenea granițe, de ce ți le-ai impune ție, sau oricui?

Nu știm de ce ne naștem, nici de ce murim. Să pretindem contrariul înseamnă să ne mințim singuri, sau între noi. Desigur, trebuie să învățăm o meserie, trebuie să avem un rol, dar asta nu e ceea ce suntem. Știu să mânuiesc ciocanul și nicovala, dar nu mă cheamă Ciocan Nicovală.

Și totuși, așa te strigă toată lumea. Ciocan, ia vino încoa. Nicovală, fă-ți treaba, altfel nu meriți să mănânci, să dormi, să exiști. Cine mai ține minte cum te chema de fapt?

Nu știm de ce ne naștem, dar am putea crede într-un scop anume al nostru.

 

Acum vreo șapte ani, am scris o povestire scurtă, pentru un concurs literar de amatori pe tema „București”. Eram medic rezident, stăteam în Rahova, era vară și extraordinar de cald. Noaptea nu se putea dormi (aerul condiționat era un lux pentru majoritatea locuitorilor), dar afară era aproape plăcut. Terase modeste peste tot, pline de oameni, iar oțetarii, singura vegetație care suporta dogoarea betonului, răspândeau un miros dulceag. Pentru mine, ăsta a rămas mirosul Rahovei și al tinereții mele post-studenție. Am scris „Craiu Mutu” într-o singură asemenea noapte, și n-am revenit asupra ei niciodată, așa că se vede din plin stângăcia și chiar câte o greșeală gramaticală, pe ici, pe colo. A apărut în revista Time-Out, care între timp a dispărut cu tot cu site, și credeam că am pierdut povestirea definitiv, nu o mai aveam salvată pe nicăieri.  Evident, așa ceva nu se mai poate în zilele noastre, și cineva a găsit-o și mi-a dat-o înapoi zilele trecute, îi mulțumesc mult.

O repostez aici. Nu știu dacă merită citită, cel mai probabil – nu, dar mă gândesc să îi redau viața de povestire citibilă de oricine, pentru că, de bine sau de rău, e un vestigiu al unei perioade foarte frumoase din viața mea.

***

Sfântul Craiu Mutu

Puţină lume îşi mai aduce astăzi aminte de Craiu Mutu. A rămas un fel de poveste din ce în ce mai imprecisă şi cu mai multe variante, care nu mai depăşeşte limitele Ferentarilor, şi pe acolo o auzi foarte rar, dacă vreun moş ca mine nu ţi-o spune pe la cantina din capul străzii Veseliei. Însă când l-am cunoscut eu pe Mutu, faima i se dusese de mult în toată ţara, venea lumea la el de peste tot să-i ceară sfatul. După război şi până la moarte a rămas faimos, chiar dacă prin ziare nu s-a mai scris de el, însă înainte, în tinereţe, presa vremii îl dibuise şi scria adesea despre el prin paginile de la coadă. Ştiu sigur de existenţa unui articol din 1932, în Universul, păstrat la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti, în care se vorbea despre “Sfântul Craiu Mutu” . E singura probă materială de care dispun că nu am visat totul din ceea ce voi scrie, deşi articolul de care amintesc e plin de invenţiile şi legendele obişnuite. E chiar uimitor câte vorbe au curs pe seama unui om care nu a rostit un cuvânt toată viaţa. Liniştea şi uitarea de astăzi par mult mai fireşti. 
Continue reading “Sfântul Craiu Mutu” →

Trei zile în Tomis, cu ocazia unei conferințe de altă specialitate, la care n-am participat 🙂
Încă un loc unde tot revin, o dată la câțiva ani. De fiecare dată îl găsesc puțin mai decrepit, mai de izbeliște, mai privat de afecțiune. Și totuși, e un loc mereu viu, ca toate porturile, presupun. De culorile aprinse e responsabilă și vremea furtunoasă.