În „The Artist’s Way”, faimosul ei manual de vindecare a artistului din fiecare (artist care, de cele mai multe ori, rămâne doar un animal bolnav și, până la urmă, comatos), Julia Cameron prezintă o serie de exerciții, un fel de culturism mental dedicat reabilitării mușchiului creativ. Primul dintre acestea constă în „paginile de dimineață”. Adică, în fiecare dimineață, fără excepții, să te așezi la masă și să umpli trei pagini cu scriere liberă, adică fix ce îți trece prin cap, coerent sau nu, despre orice sau despre nimic. Tot ce contează e să fie trei pagini și să nu ai niciun fel de frâu, de cenzor. Cenzorul e inamicul care trebuie cumințit ca să putem elibera artistul.

Am încercat și eu într-o vreme paginile de dimineață. Am eșuat lamentabil. Măcar am descoperit despre mine că nu sunt în stare să scriu liber. Pentru mine, libertatea absolută și haotică impusă de exercițiu e infinit mai tiranică decât cenzorul meu intern. N-aș putea trăi cu un asemenea despot. Aproape inconștient, corectam fiecare frază, gândeam înainte să scriu fiecare cuvânt. Rezultau pagini coerente despre ceva anume, în cel mai bun caz impregnate de  lene intimă de jurnal, exact ca textul de față, pe care însă îl scriu seara.

Poate că din cauza asta nu o să fiu niciodată un scriitor adevărat. Adevărata chemare e înăuntru. Ea e la fel de imperioasă ca foamea, teama, somnul, supraviețuirea. E în sistemul limbic. Numai câțiva norocoși o aud astfel. Noi ăștilalți o auzim de afară, de departe, și avem impresia că suntem cumva chemați. Nu suntem, nu asta e vocația, e doar un ecou sau o amintire a unor dorințe avortate. Unii înfruntă furtuna în largul oceanului, alții o aud de departe, din camera de hotel cu vedere la plajă.

Cândva, eram convins că că scopul oricărei scriituri e tăcerea. Vedeam tăcerea ca pe un ideal nobil. Și încă mai cred, și toate textele bune pe care le-am citit, toate muzicile bune pe care le-am ascultat, sunt vecine cu tăcerea. Dar uneori, tocmai când sunt pe cale să mă împac cu propria mea tăcere, să o ating ca pe un țărm pe care de mult îl pândeam prin ochean, sunt brusc vizitat de impresia opusă. Mă înfurii pe mine însumi. Să nu scrii nimic e adictiv. Tăcerea e un drog, un obicei prost.  Sunt permanent tentat de tăcere și mereu cedez ispitelor ei. Majoritatea timpului, tac, și asta mă face, într-un fel, vicios. Raționalizez, mă mint, îmi imaginez că tac pentru că nu am adevăruri de spus, pentru că nu știu nimic, dar tac pentru că nevoia mea bazală de a tace, de a nu scrie, e mai mare decât chemarea fantomatică a scrisului.

E ca un văl pe care aș vrea să-l rup, deși nu știu ce e dincolo de el. Poate nu e nimic, doar un maidan gol. Sau poate e interiorul meu, dezordonat ca o magazie, dar plin de toate lucrurile care compun un interior, temeri, coșmaruri, dorințe, nevoi, iubiri, fericiri mărunte, și toate nu sunt decât semnele unui cuvânt mai important, care nu mă privește doar pe mine, ceva nou, ceva al dumitale. Să zicem și noi, ca Iona: „răzbim noi, cumva, la lumină”.

 

În ultima seară la mare, am aprins lampioane. Avem două, dar pe unul l-am aprins prea bine și a trebuit să-l stingem cu nisip. Al doilea însă s-a ridicat, a plutit puțin la nivelul capetelor noastre, apoi s-a ridicat și s-a lăsat dus de briza nocturnă către larg.

Când a devenit doar un punct pâlpâitor la orizont, fiica mea cea mare, care până atunci țopăise entuziasmată primprejur, a început să plângă. Tare, sănătos, cu hohote și urlete, așa cum se plânge la patru ani. Ne-a declarat, printre sughițuri, că urăște lampioanele și că nu mai vrea să vadă niciodată niciunul.

După ce ne-am calmat, am realizat evidența: copil cum e, înțelesese mult prea bine lecția lampionului, metafora zilelor strălucitoare care dispar în largul nopții fără să se mai întoarcă.  Continue reading “Lampionul” →

Sunt psihiatru și nu înțeleg mare lucru din politică. Unii văd politica precum un joc de șah, infinit mai pervers și mai încâlcit, dar în care fiecare mișcare are logica și motivația ei de nezdruncinat. E drept că mereu am fost slab la șah, poate de asta nu am înțeles mai nimic din „Brexit”. Până și porecla asta mi s-a părut stupidă, stupid și felul în care s-a propagat și am început toți să o molfăim ca pe un fel de mantră copilărească, un fel de „An-tan-te” dar de groază. Dar poate cel stupid sunt eu.

Nici din campanie, din argumentația pro și contra, cât le-am urmărit cu coada ochiului, n-am înțeles nimic. Privind-o pe regină în costumașul ei reflectorizant, arborând păreri pro-brexit dar refuzând să și le asume oficial, în timp ce cărți de joc încununate cu imense căciuli de blană de urs patrulau într-o intricată paradă în jurul dumisale, am avut impresia că recitesc o ediție din Alice în țara minunilor care a virat din ironie în schizofrenie. Când mă uit la secvențe din dezbaterile electorale, parcă revăd faimoasele sketchuri Monty Python în care nimeni nu înțelege ce rage celălalt, subiectul e brânza sau un papagal mort, și la final personajele se împușcă reciproc.

Iar când citesc statusul de facebook al unei prietene românce, care povestește cum, în timp ce e pe stradă cu copilul mic, în Londra, e acostată de un indian care îi spune să se care acasă, să nu mai umple școlile cu progeniturile ei, ei bine, nu mai gândesc nimic, doar simt. Instinctele vorbesc între ele.  Continue reading “Hickory Dickory Brexit” →

Spațio-timpul emoțiilor e întotdeauna un preambul, un interludiu, sau un impromptu. Dacă ar fi să ne defalcăm viața în perioade și ere, în evenimente bine delimitate, trăirile cele mai intense, deopotrivă cu amintirile lor, sunt în afara acestor frontiere, pe dinaintea lor sau printre ele.

Senzația pe care o ai anticipând vacanța e mai intensă decât senzațiile vacanței. Angoasa de dinainte de un examen se evaporă când examenul a început. Promisiunile și amenințările sunt ancore mai adânci în realitate decât împlinirea lor. La fel și nostalgia.

Fiica mea cea mare a fost într-o excursie organizată de grădiniță, prima din viața ei. Prima plecare fără noi. I-a plăcut foarte mult, dar înainte de plecare a fost speriată. Ar fi preferat să nu plece. Când am ajuns la locul de rendez-vous și a văzut marea de copii, părinți, educatori, îngrijitori, și cele trei autocare mărețe, s-a agățat de mine ca de un trunchi de copac în vijelie. După ce am „predat-o” și a intrat în rând cu colegii ei, s-a relaxat imediat, și restul zilei s-a distrat până la epuizare, așa cum doar copiii sunt în stare și adulții nu mai au voie.  Continue reading “Pasăre pe apă” →

„Azi e ziua mea!” a exclamat fiica mea cea mică, cu zâmbetul pe buze, când s-a trezit. N-are încă trei ani. Zice că e ziua ei în fiecare dimineață, de la 1 iunie încoace. Știe că, de fapt, nu e ziua ei, nu e nici aniversarea, nici 1 iunie, nici onomastica. Pur și simplu îi place să zică treaba asta. Și, pentru ea, nu e o amăgire, nici măcar un răsfăț, ci adevărul.

Un adevăr simplu, pe care îl pierdem undeva pe parcurs, unul dintre nenumăratele oboluri pe care le plătim pentru ca să ne putem aminti trecutul și să putem prevedea viitorul, și astfel să stăpânim Pământul. Un adevăr pe care îl putem conștientiza, rațional. Putem să înțelegem că nu avem decât clipa prezentă, că trecutul e o poveste inventată, iar viitorul e o iluzie. Dar ideea asta nu ne mai invadează instinctele, nu mai sălășuiește în conștiința noastră așa cum o făcea când aveam trei ani. Ba din contră, e un clișeu, o prejudecată, o mâncare sleită. Un slogan pentru băuturi carbogazoase și telefoane mobile.

Mi-aduc aminte de ultima zi dintr-o vacanță de vară, nu mai știu care dintre ele, dar nu eram prea mare. Am ieșit afară și am început să bat mingea, decis să profit la maxim, cu fiecare bătaie ritmică, de ultimele grăunțe de libertate. Dar nu mi-a ieșit: nu mă puteam gândi decât că mâine urma să înceapă școala, că vacanța s-a terminat. Din momentul în care începi să faci efortul de a apuca clipa prezentă, știi deja că încercarea ta e sortită eșecului. Te agăți oricum de ea: „carpe diem” e un imn al disperării.  Continue reading “Când e ziua ta?” →

Primăvara lui 2002 venise în București cu o lună mai devreme și fără nicio reținere, ca o armată victorioasă care calcă în picioare străzile cetății cucerite. Eram student, în stagiul de pneumologie, la spitalul Filaret, o clădire veche și roșie, cu ferestre enorme prin care vedeam pur și simplu cum bobocii de corcoduș se deschideau amenințători, ca niște prăpăstii în care eram cu toții bucuroși să ne aruncăm.

S-au întâmplat multe lucruri în anul ăla, o luaserăm toți razna, de parcă nu mai eram niște cetățeni ai lumii moderne, ci niște sălbatici primitivi care stau de vorbă cu vântul și venerează albastrul cerului, pe Tengri Aether Latobius Stribog. Desigur, asta doar în suflete noastre, pe dinafară păstram aparențele, pentru că aparențele sunt totuși ultimele ziduri și nici măcar primvăra nu le dărâmă, cel mult le acoperă cu mușchi și gândaci roșii. În acel an mi-am cunoscut viitoarea soție.

De atunci, monitorizez riguros fiecare primăvară. În anii următori, anotimpurile au revenit la normal. Am avut iar nămeți de Mărțișor. Proverbul franțuzesc, conform căruia în aprilie nu te descoperi nici măcar preț de un fir de ață, și-a recăpătat înțelepciunea occidentală. Copacii au înmugurit timid, mai întâi în centru, pe lângă parcul Ioanid, și de acolo în valuri centrifuge discrete, și de abia în luna mai puteai spune că e în sfârșit primăvară deplină, un scurt răgaz înainte ca marile canicule să ofilească prospețimea frunzelor. Am tot așteptat să se repete primăvara maiestuoasă de când împlinisem douăzeci și trei de ani. Continue reading “O singură primăvară” →

În București, vârsta lucrurilor și a oamenilor nu respectă cronologia. O casă din 1930 de aici e mult mai veche decât una din secolul 17 din Sibiu sau Strasbourg. Iar secolul 17 încă nu a venit în București, sau cel puțin nu a lăsat urme. Există, în Capitală, statui mărețe ale unor oameni care sunt încă în viață și nu au ieșit la pensie. Și oameni care au ieșit la pensie înainte să-și termine studiile.

A propos, corect este Bucureștii, la plural. Și gramatical, și natural. Bucureștii sunt foarte mulți și stratificați. Când eram mai mic și scriam povestiri, am scris una despre descoperirea unui cartier subpământean din secolul 19, în care încă mai locuiau oameni, cu oasele foarte fragile din pricina deficitului de vitamină D. (Nu era o povestire prea bună, dar avea un oarecare grad de plauzibilitate, multe lucruri foarte dix-neuvième siècle sunt încă printre noi.)

Bucureștiul meu individual a dispărut însă cu totul, cel puțin deocamdată. Nu mi-e foarte dor de el, dar din cauza asta sunt mult mai bătrân decât reiese din buletin. De exemplu, „centrul vechi”. În centrul meu vechi nu era niciun club. Lumea nu stătea la prea multe terase, era una singură pe Lipscani unde se vindeau și blugi, și covrigi, iar în anii 90 erau și manele. Pe strada Covaci nu puteai să vezi nicio piesă de teatru contemporan în timp ce beai bere de import: acolo erau doar magazine de vechituri. Unele foarte scumpe („antichități”), altele foarte ieftine, de unde puteai să-ți cumperi te miri ce, cum ar fi un sfeșnic de alamă coclită sau o cutie goală de trabuce. Nu-mi plăceau nici astea prea mult, pentru că de fapt speculau mizeria altor oameni, aruncați în sărăcie. La Hanul cu Tei nu era niciun resturant cu nume diplomatic fandosit, ci o galerie circulară tot cu vechituri, unde la prânz veneau niște studenți la conservator și cântau la niște vechituri de instrumente, în timp ce noi stăteam pe niște vechituri de canapele în diverse stiluri cu nume de regi și îi ascultam. Acolo unde acum e ceva care se cheamă „Curtea berarilor” (sau ceva asemănător), erau niște ateliere de sticlărie unde chiar puteai să-i vezi pe sticlari cum plăsmuiau forme uimitoare din nisip, foc și propria lor răsuflare. După semnătură, toți erau frați și îi chema Gallé. Continue reading “Timpul e relativ în București” →

Primele ierni sunt toate la fel. Mai întâi e o seară în care miroase a lemne de sobă, apoi urmează dimineața cu troiene mai înalte decât mine. Bucuria pură a tăvălirii prin zăpadă, a coborârii cu o mie de kilometri la oră mica movilă din parcul Kiseleff, Crăciunul ca o lumină puternică într-un vast întuneric care nu sperie pe nimeni. Primele ierni sunt o singură iarnă, cea dintâi, aceea care nu se mai întoarce, care e mereu în trecut, ca o halucinație a memoriei.

A doua iarnă e cea din 89-90. A fost prima diferită, mai ales prin aceea că am avut cea mai mare vacanță de iarnă dintotdeauna. Tatăl meu trăgându-ne pe sanie prin tot orașul, lumea din jur răsuflând ușurată și visând la viitor. A doua iarnă era doar viitor.

A treia iarnă a venit mult mai târziu, când eram medic rezident și locuiam în Rahova. Să fi fost 2007? Nu mai știu sigur. Peste noapte, nămeții s-au ridicat până la balcoanele primului etaj. A trebuit să merg pe jos până la cea mai apropiată stație de metrou ca să ajung la spitalul 9. Priveliștea neprețuită a BMW-urilor neajutorate, suspendate pe mormane de zăpadă pe Calea Ferentari, dând din roți disperate ca niște țestoase căzute pe spate. Eram tânăr și optimist, deși deja responsabil și cu un bagaj respectabil de griji în CV. (Un curriculum vitae corect ar trebui să conțină grijile, nu formările și competențele și abilitățile și celelalte prostii.) Era iarna prezentului. Continue reading “Șase ierni” →

…E titlul unei poezii obscure din tinerețea lui Rilke, care nu are nicio legătură cu textul de azi. În fine, are doar o minusculă legătură.

Azi am fost înfrânt de elemente și a trebuit să las bicicleta acasă. M-am suit așadar în 335. E deja o tristă tradiție post-sărbători pentru mine: vin marii nămeți noroioși bucureșteni și câteva zile trebuie să iau autobuzul.

Reflectate în tripla lumină, cea difuză a nopții, cea difuză a dimineții, și cea economică a becurilor din autobuz, fețele călătorilor erau complet nemișcate. Parcă erau săpate în piatră. Fiecare rid era urma unei dalte. Nimeni nu avea vârstă. Am avut impresia că am intrat în depozitul unui muzeu, în care câteva zeci de statui prost stivuite stau în așteptarea gloriei trecătoare a unei expoziții temporare.

Înțeleg că e înghesuială și că fiecare mască sculpturală e zidul în spatele căruia ne facem propriu spațiu, în care continuăm visul de azi noapte, planificăm ziua lungă de lucru, ne amintim de copilărie, când zăpada ne umplea de o bucurie astăzi definitiv pierdută, sau pur și simplu existăm fără gânduri, doar ascultând zgomotul alb al motorului. Dar câtă singurătate suntem în stare să îndurăm, zi de zi, de dragul frânturii de intimitate?

Tramvaiul nu e chiar așa. Cel puțin 32 și 8, tramvaiele tinereții mele de medic rezident, nu erau. La întoarcere o să iau cinciul, chiar dacă merg mai mult pe jos.

Miercurea lucrez după-amiaza, până seara. Ceea ce înseamnă că diminețile sunt ale mele și ale fiicei mele cele mici, care încă nu merge la grădiniță. Așa că mergem împreună la joacă, dacă e frumos afară.

Părculețul în care mergem toamna, fiindcă e aproape de casă și are un chioșc în care te poți adăposti dacă vremea se înrăutățește brusc, e o mică grădină interbelică ascunsă între case vechi. În mijloc e un lăculeț (sau un bazin mai mare, dacă preferați), aleile șerpuiesc printre arborii ornamentali bătrâni și umbroși.  Mă jucam și eu când eram mic aici, cu prietenii mei. Veneau și copiii de la un orfelinat, pe atunci, ne jucam și cu ei. Când au început să mă intereseze fetele, tot aici îmi dădeam loc de întâlnire. Și mai târziu, aici citeam când aveam luxul, azi inimaginabil, de a sta pe bancă cu o carte în brațe, iar în 2004 am învățat toată vara pentru rezidențiat, din infama traducere a Harrisson-ului de medicină internă, ediția paisprezece. În ultimi ani s-a adăugat un loc de joacă pentru copiii mici, precum și un teren de baschet. Nu prea se potrivesc ele, peisagistic vorbind, dar prind bine, și de atunci parcul s-a umplut de puștime, părinți, bunici și bone.

Și în ultima vreme, de școli particulare în limbi străine. Continue reading “Educație modernă și stereotipuri etnice” →