Rătăcind aiurea prin bibliotecă, am dat peste următoarea povestioară Chan. Cică Shigong Huicang era un vânător din provincia Jiang xi, în vremea dinastiei Tang, pe la sfârșit de secol VIII european. Într-o zi, când era pe urmele unei căprioare, a găsit în schimb pe marele sihastru înțelept Mazu Daoyi și a rămas cu el.

Deși nu a mai ucis animale sălbatice, Shigong și-a păstrat foarte multă vreme arcul. De fiecare dată când cineva venea la el, ori că dorea să-i fie ucenic, ori că era doar vreun călător însetat de înțelepciune, se trezea nas în nas cu vârful săgeții sale, gata să tâșnească din coarda întinsă, de trebuia să o ia la sănătoasa.

Până într-o zi când un tânăr pe nume Sanping, văzând arcul încordat, își dezveli pieptul și zise: „Asta e săgeta care dăruiește moartea. Dar aia a care dăruiește viața unde e?”

Auzind acestea, Shigong își rupse arcul și săgețile, exclamând: „În sfârșit, după treizeci de ani de vânătoare, am prins și eu măcar o jumătate de om.”

Sau jumătate de înțelept, după altă traducere.

Desigur, întâmplarea asta te duce cu gândul la Diogene, care, cu o mie de ani mai devreme, căuta un om cinstit cu o lampă aprinsă, în miezul zilei. Printr-o coincidență, povestioara de mai sus se găsește într-o carte uriașă numită Chuandanglu, „Catastiful Transmiterii Lămpii”.

Dar de ce doar jumătate? Înțelegem că jumătate tot e mai bine decât nimic, că ai noroc și dacă găsești jumătate de om cinstit, de om înțelept, de om pur și simplu. E o veche plângere a oamenilor, de a nu se găsi unii pe alții. Dar de ce Sanping nu era nici el întreg?

Nu știu. Bănuiesc că e vorba de tinerețe. Povestirea mi-a adus aminte și de o poezie timpurie de Rilke, Ce tânăr sunt, tradusă astfel de Maria Banuș:

Ce tânăr sunt. M-aş dărui cu-nfiorare
oricărui zvon ce calea mi-o aţine;
supus, în blânda vântului strânsoare,
precum în parcuri plante suitoare
vrea doru-mi vrejurile să-şi aline.

Şi-oricărei arme pieptu-mi dezgolesc
atât cât simt că pieptul se lărgeşte.
Căci este timp de drum să mă gătesc,
când din răcoarea-acestor maluri, ziua
în ţări fără de ţărmuri mă goneşte.

Poate că despre asta e vorba. Pornim la drum cel puțin jumătate de oameni. E un dar. Unii dintre noi vor ajunge oameni întregi. Alții se vor risipi. Eu, care mă legăn între două vârste, nu-mi dau încă sema ce se întâmplă cu mine, dacă sunt mai mult sau mai puțin decât am fost. Nici nu-mi pasă prea tare. Precum Shigong, minus înțelepciunea, stau la pândă cu arcul întins.

Pedalez ușor printre blocuri. Unele au fost „reabilitate termic” și arată ipocrit de noi; majoritatea sunt cinstit de cenușii. Sunt în fiecare oraș din țară și în multe comune. Oriunde te-ai duce, te reîntâlnești cu ele, de ai impresia că nu ajungi niciodată nicăieri, decât, dacă, evident, fugi din țară. Toate sunt foarte urâte. Mă întreb de ce, de unde urâțenia asta frapantă, pură, care nici măcar nu se poate transfigura în kitsch. Nu e de la lipsa de decorațiuni arhitecturale, există frumusețe în simplu și auster. Poate de la masivitate, poate de la repetiție: am impresia că nu avansez, că ceva mă trage în jos, că sunt ziduri peste tot. De fapt, îmi dau seama pocnind din degete, asta e. De aici e urâțenia: de la cantitatea uriașă de ziduri și pereți. Nu doar cei de-afară, iluzia de metereze apocaliptice, ci nenumăratele ziduri interioare, pe care nu le vezi de-afară dar despre care știi sigur că sunt acolo, împărțind marea masă de oameni, septând-o în celule minuscule de singurătate. Vivimos en celdas de cristal…

Nu e doar beton, cărămidă și rigips în pereții ăștia. Mai e o subtanță, imaterială dar mai adevărată decât betonul. Doamna bătrână de la cinci nu suportă tropăielile copiilor de la șase. Tinerii de la scara E dau muzica prea tare (manele, sau rock, sau ce ascultă azi tineretul). Bărbatul de la 152 vine mereu beat acasă și o poți auzi pe nevastă-sa cum îl ceartă, apoi pe el, apoi iar țipetele ei, de data asta de durere. Probabil o bate. Ai vrea să o bată în tăcere, dar, dacă nu se poate, te concentrezi și infuzezi pereții ăia cu tăcere prin propria ta voință. Prin propria ta ființă te înconjori de un film impermeabil, la zgomot, muzică, miros de mâncare și tutun, de sudoare, de câine, ciorbă, ciorbă de câine și a ce-o mai mirosi blocul, urină și Petrosin. E impermeabil chiar și la tăcerea altora. La tăcerea doamnei bătrâne de la cinci care nu mai iese niciodată din apartament.

Pedalez mai departe, satisfăcut că am găsit un criteriu obiectiv de urâțenie, pentru tratatul meu fictiv de estetică. Zidurile. Întrezăresc cu coada ochiului un moș îngenuncheat lângă un bloc. Plivește buruienile din fâșia de grădină de sub ferestrele de la parter.

Imaginea e o veche poză de-ale mele.

“Până și cea mai mică floare își are rădăcini în nemărginire”. Așa spune o frază dintr-o carte pe care tocmai am deschis-o (Cartea ceasului de nisip, de
Ernst Jünger). Parcă așa zicea și Borges, că în petele unui leopard citești istoria întregului Univers.

Nu știu alții cum sunt, dar eu găsesc ideea asta, deși magnifică, foarte obositoare. Și parcă nici nu-mi mai vine să mă aplec și să miros parfumul acelei flori, știind despre milioanele de ani de reproducere și evoluție și miliardele de ani dinainte, de expansiune universală și învârteală a planeților în spaț, care au dus la deschiderea petalelor ei.

Oboseala e cea care m-a făcut să mă gândesc că, într-un fel, ce ne face pe noi, oamenii, deosebiți, e prospețimea noastră. Niciunul dintre noi nu e vechi. Da, și noi avem în spate aceiași eoni, dar asta ne privește prea puțin. Inconștientul e străvechi. Dar conștiința e nouă. Ea apare brusc, la un moment dat, și dispare la fel de brusc, după niște decenii. Decenii, nu milenii, nu milioane, nu miliarde de ani. Nu avem timp să obosim, să îmbătrânim, să înțepenim. Și noi suntem conștiințele noastre și nimic altceva. Tot restul e repetabil, fiecare caracteristică, fiecare nuanță de culoare de ochi, fiecare capriciu al temperamentului, fiecare gest, fiecare vorbă, toate astea se regăsesc în mulți oameni. Dar conștiința e de fiecare dată unică. Foarte singuratică, din păcate. Noroc că avem empatie, ca să bănuim că există și alte conștiințe, și noroc că rămânem tineri.

Bănuiesc că floricica aia a lui Jünger n-are conștiință. Altfel nu văd cum suportă nemărginirea din rădăcinile ei.

Acum mai mulți ani, când aveam mai puțini pacienți și uneori timp să răsuflu, obișnuiam să ies de câteva ori pe zi din minusculul cabinet și chiar din policlinică, și să dau o raită pe străzile singuratice din spate, ca să îmi mai limpezesc mintea și să mișc sângele din picioare.

Într-o astfel de zi, cam pe vremea asta, m-am întâlnit cu niște urși. Atunci am făcut poza asta. Băteau din tobe și chiuiau de se zguduia cartierul, dar nu era nimeni în afară de noi afară, și nicio fereastră a blocurilor scunde din jur nu s-a deschis. La un moment dat, unul din urși și-a dat gluga fioroasă pe spate, și am putut să-i văd fața, transpirată de efort dar și nedumerită, parcă se întreba cum de a ajuns acolo și încotro să o ia. Apoi s-a ascuns din nou în blană și tobele au reînceput să bată, dar singurii care auzeam sau simțeam ceva eram eu și cei din cimitirul Băneasa, atât viii (cele două bătrâne care își petrec tot timpul printre morminte) cât și morții, despre care mintea mea magic-realistă bănuia că se mișcă imperceptibil sub impactul vibrațiilor, în solul înghețat. Dar n-a ieșit nimeni la suprafață, încă nu venise timpul, era o alarmă falsă.

Apoi urșii au plecat, și-au continuat expediția. Undeva e ditamai codrul plin de fiare, care dansează și trăiesc sălbatic împreună. Sper că l-au găsit. Noi suntem tot aici, în civilizație și smerenie. Eu nu prea apuc să mai ies din cabinet dar ridic privirea din ceaslov atunci când mi se pare mie că aud un zvon de tobe.

Citesc pe undeva că sintagma „vară indiană” nu e potrivită pentru Europa, întrucât originea termenului ar fi pur americană și ar avea de-a face cu vechea confuzie dintre indieni și populații originare de pe continentul nord-american. Și că termenul mai potrivit pentru Europa ar fi „vară de sfântul Martin”. Adică acea pseudo-primăvară de început de noiembrie (Sf Martin e pe 11), când păsările ciripesc, răsar margarete și păpădii peste tot, e răcoare dimineața, dar la amiază e cald de mânecă scurtă, copacii explodează de culori și e enorm de multă lumină, mai multă și mai aurie decât vara, căci soarele e mai jos și ne privește în față. Deși sfântul Martin din Tours a trăit înainte de schismă și e și prin calendarul ortodox pe undeva, nu prea e băgat în seamă la Răsărit. Deși, din nou, s-a născut pe aproape, prin Panonia. În schimb, în Vest, mai ales în Franța și Germania, e sărbătorit cu bucurie, prăjituri specifice și cadouri. A făcut multe în viața lui, dar fapta cea mai cunoscută e una simplă și umilă: și-a împărțit haina de legionar roman cu un amărât înfrigurat, pe când avea optsprezece ani. Pasămite era tare frig, dar vara sfântului Martin e, din contră, o toamnă călduroasă, de parcă episcopul de Tours însuși ne dăruiește, de unde o fi dumnealui, un colț din manta.

Și merg dimineața pe bicicletă la serviciu și mă minunez cel mai tare că reușesc să nu mă gândesc cu groază la iarnă. Frunzele cad mereu dar tot mai sunt prin pomi. E cald și uscat, și mă simt de parcă aș fi primit, neașteptat, niște zile în plus de vacanță mare.

Și mi-am mai adus aminte de un cântec de-ale lui Brassens, „Saturne”, despre cum vara asta surprinzătoare de noiembrie e mult mai bună decât vara „adevărată”; cum aceasta din urmă n-are decât să se îmbrace la loc, că nu ne pasă de farmecele ei:

Viens encor’, viens ma favorite
Descendons ensemble au jardin
Viens effeuiller la marguerite
De l’été de la Saint Martin

Je sais par coeur toutes tes grâces
Et pour me les faire oublier
Il faudra que Saturne en fasse
Des tours d’horloge, de sablier
Et la petite pisseuse d’en face
Peut bien aller se rhabiller

Imaginea e încă o poză din satul de care vorbeam acum câteva zile.

Bucşenești e un sat nu foarte izolat, dar nici foarte cunoscut, din judeţul Argeş. Constă în câteva uliţe care urcă o coastă şi se termină într-un islaz. E cu case bătrâneşti de chirpici şi unele mai vaşnice, de cărămidă. Pe o râpă e un cimitir mic şi sunt troiţe la fiecare răscruce. Satul ăsta e foarte mic, dar în acelaşi timp e foarte abrupt şi foarte adânc. Cu fiecare metru cu care te depărtezi de şoseaua naţională, te întorci în timp şi se face mai linişte. Islazul din capăt e atât de mare, că devii instantaneu o furnică fericită, greutatea propriei vieţi devine nesemnificativă. Îmi place atât de mult locul încât m-aş muta acolo, în speranţa că mă voi uita definitiv, dar deocamdată vin din când în când, din an în Paşti. Mă urc pe o bicicletă din alea rustice, fără vârstă, şi alerg pe coclauri ca şi când mâine nu ar exista. Continue reading “Un islaz” →

Pentru că toamna e în exact acel moment auriu și infinit de languros, dar atât de scurt încât poate să treacă neobservat pe lângă noi, scurt ca viețile noastre en somme, vă invit azi să vă așezați la umbra parfumată a unuia dintre smochinii din grădina moscheei prințesei Esmahan, din Mangalia, și să ascultați două interpretări ale unei melodii exact ca vremea de afară, de Dimitrie Cantermir. Se cheamă Muhhayer Peșrev.

Mai întâi prima pe care am ascultat-o, acum mulți ani, cea a formației turce Bezmârâ. E din 2000, de pe un album cu titlu proustian, Yitik Sesin Peșinde, sau „În căutarea sunetului pierdut”.

Apoi intepretarea foarte recentă a singurei formații românești care îndrăznește să îl cânte pe Cantemir, Formația Anton Pann (albumul Cantemir Melo, 2018)

Versiunea Bezmara e făcută foarte academic, cu mare respect pentru autenticitate, instrumente reconsituite de epocă, și e probabil cea mai apropiată de cum suna muzica la curtea lui Suleiman al 2-lea. Versiunea românească e mai romantică, și poate intuiește ceva din nostalgia moldovenească pe care și mie mi se pare că o simt în muzica lui Cantemir.
Dar și dacă nu știi nimic despre Cantemir sau muzică în general, e suficient să închizi ochii și vei auzi o chemare veche și dulce, de undeva de dincolo de Marea Neagră, din stepele Asiei Centrale pe care, altfel decât de mână cu un defunct prinț moldovean cu o picătură de sânge nobil tătar în el, nici n-am avea cum să le vizităm.

„La început, mi s-a părut foarte ciudat că nimeni nu îmi zâmbea.”
E ceva ce aud frecvent de la occidentalii care au trecut prin București. Eu trecusem prin șocul invers, pe când lucram în Franța și toată lumea zâmbea și dădea binețe, peste tot. Străinii nu se supără prea tare pe noi, bucureștenii, văd asta ca pe o particularitate etnologică, o chestie de suprafață, nu expresia unei ostilități mai adânci. Românii non-bucureșteni, dacă vin din zone unde se zâmbește mai des, o iau însă personal și urăsc orașul ăsta ca un mozaic, de parcă Bucureștii ar mai exista cu adevărat, de parcă nu ar fi un conglomerat de oameni înstrăinați, din care fac și ei parte. Pentru că teoria mea e că în București nu se zâmbește pentru că locuitorii lui nici măcar nu se consideră bucureșteni, nu se simt acasă decât cel mult între pereții subțirei ai blocului. De îndată ce ies pe stradă, sunt imediat niște străini, și asta e trăsătura definitorie a bucureșteanului: străin în propriul lui oraș.

Sunt însă și unii oameni care zâmbesc și sunt politicoși. De exemplu, parcagii cu care mă întâlnesc dimineața. Unul, mai în vârstă, care e și paznic, își ridică nițel șăpcălia, să trăiți, sănătate, Doamne-ajută, să aveți o zi bună. Al doilea, un șmecheraș ceva mai tânăr (dar tot o avea vreo 45 de ani), face o glumă cu fetele mele, le întreabă ce mai fac, cum e la școală. Dacă e binedispus îmi mai spune și câte ceva din actualitățile din cartier. Acest al doilea parcagiu stă într-o cotineață fără apă și electricitate, chiar lângă parcela administrată de el. Dar se descurcă. Niciodată nu i-a plăcut să muncească ca angajat, îmi mărturisește, deși a fost în tinerețe muncitor pe la mai multe mari întreprinderi, astăzi defuncte. Are și mai mulți copii, nu îi mai vede dar e mândru de ei. Schimbăm zilnic amabilități, în timp ce ne strecurăm prin mașinile parcate pe trotuar chiar de el. Din mașini se dau jos bucureșteni curați și frumoși, cu priviri vacante, care încearcă să se prefacă că nu existăm, rugându-se probabil în gând să nu cumva să îi înterpelez de ce nu ne lasă și nouă, pietonilor, măcar dooj de centimetri, acolo, mai ales pentru copiii care merg la școală. Dacă cumva ni se intersectează privirile, vom adopta, și eu, și ei, măști de sfincși fioroși. Zâmbetul e un tabu de neîncălcat. Doar parcagiul zâmbește, școlile sunt mană cerească pentru el, și nici măcar nu are vreun interes să fie amabil cu mine, eu nici măcar n-am mașină. Continue reading “Fără domiciliu fix” →

Am trecut prin tot spectrul afectiv în weekendul ăsta, deşi a fost un weekend cât se poate de normal.
Am început cu anxietate, ca să nu zic groază, de sâmbătă, când trebuia să le vorbesc studenţilor de la ASE despre stres şi rezilienţă, la o conferinţă unde am fost invitat fără să am vreun merit. Apropiaţii mei ştiu că mă simt bătrân, mai bătrân poate decât arată buletinul, şi în acelaşi timp foarte tânăr, parcă ieri eram student, şi totuşi un hău enorm mă desparte de studenţii de azi, născuţi la mult timp după Revoluţie, pe vremea când eu însumi eram deja student şi piguleam cu pensa cadavrul din sala de anatomie. Aveam teama iraţională cum că n-o să am nimic de zis, nimic inteligibil, că va fi ca şi cum vom vorbi limbi fundamental străine, precum turca şi ciripitul vrăbiilor, şi la final voi primi întrebări al căror sens îmi va scăpa, despre probleme care mă depăşesc cu totul. Evident, n-a fost aşa, am întâlnit oameni sensibili, normali şi curioşi ca şi mine, şi am vorbit despre depresia lui Heraclit şi euthymia lui Democrit şi a ieşit chiar foarte bine.
Aşa că sâmbătă după amiază, sorbind un pahar de sirop în grădina din Ferentariul inimii mele, am fost şi eu euthymic, ca să nu zic de-a dreptul euforic.
Dar duminicile sunt mereu mai proaste, pentru că sunt preludiul zilei de luni, şi pentru că a plouat şi n-am mai putut să mă plimb cu bicicleta în pădure, şi pentru că a murit Ilie Balaci, ciudat ce a putut să mă întristeze moartea unui om la care nu mă mai gândisem de un car de ani, dar simplul său nume m-a transportat înapoi în copilărie, când mă uitam la meciuri cu tata la televizorul alb-negru şi nimic nu părea mai important pe lume. Continue reading “Fără stăpân” →

Jumătatea mea stângă
E jumătatea mea slabă
De sus până jos
Mâna stângă e mai firavă
Piciorul stâng e mai scurt
Ochiul stâng vede ca prin ceață
(Sunt ambliop
Ciclop umil al erei fără titani)
Chiar și pe dinăuntru
Ficatul a fost mereu mai puternic
Decât inima
Și totuși trăiesc în deplină armonie
Jumătatea mea stângă
Cu jumătatea mea dreaptă
Ziua mea de ieri
Cu ziua mea de mâine