…am visat că mă mutasem într-un port fără nume, la malul unui ocean. Eram în continuare psihiatru, și tot pe bicicletă mergeam în zori către serviciu. Și tot prin ploaie. Dar era o ploaie sărată, iar în locul bulevardelor blocate de trafic, pedalam pe străzi pavate cu piatră de râu, salutându-i pe pescarii întorși din expediția de noapte, în loc de fumul de eșapament trăgeam în piept vântul amar și viu dinspre larg.

Iar la serviciu ascultam povești despre monștrii marini populând coșmarurile celor răniți. Precum acea țestoasă descrisă de Fiziolog, atât de mare încât marinarii o confundă cu o insulă, doar ca să descopere prea târziu că pământul de sub ei e acoperit de solzi și îi răstoarnă în valuri. Sau strigoiul balaurului lui Poseidon, cel ucis de Perseu; sau fiarele lui Homer: Karybdis înghițitorul de corăbii și Scylla, care mânca câte șase marinari din fiecare echipaj, câte unul pentru fiecare gură din fiecare cap al său; și să nu uităm de Hidră, sau de Jormungandr dușmanul lui Thor, cel care își mânâncă pe vecie coada, sau să sperăm că pe vecie pentru că se spune că, atunci când nu va mai face asta, va veni sfârșitul lumii.

În fine, mă înțelegeți, lucruri mai simple și mai ușoare decât ce ascult astăzi, în realitatea urbană.

Petrecerile corporatiste de Crăciun sunt un ritual neopăgân.

La urma urmelor, coporațiile, brandurile și altele asemenea au tot atâta realitate cât miturile și legendele. Existența lor nu este în planul fizic: nu poți delimita în niciun fel concret corporația, ea nu e echivalentă nici cu sediul ei, nici cu oamenii care o compun, ci e doar o sumă de texte pe niște hârtii: ca toate religiile. Cu toate astea, oamenii nu îi pun la îndoială câtuși de puțin această existență: după toate aparențele, oamenii cred în corporații. E o credință atât de puternică, încât nu încetează nici după apostazie, adică dacă ieși din coprorație. Într-un fel, retrăim vremurile din Sumerul antic, cu sutele și miile lui de divinități, fiecare guvernându-și sectorul atribuit.

Și, cum oamenii sărbătoresc dintotdeauna solstițiul de iarnă, indiferent de care e religia momentului, tot așa corpul sacerdotal corporatist nu poate decât să își grefeze propriile praznice tot în perioada asta. Și uite așa ne adunăm, ne deghizăm, ne transfigurăm pentru o seară și mărturisim prin muzică, dans și libație credința în zeitatea care ne hrănește, ne pedepsește, stabilind, în general, regulile noastre de viață.

Se pare că, orice ai face, tot crezi în ceva, chiar dacă e automat, chiar dacă e inconștient. Poate că, în același timp, trăim vremuri binecuvântate, în care poți și să alegi în ceea ce crezi. Să folosim acest dar cu înțelepciune.

…pe care inițial o păstrasem pentru Mahala, dar uneori chiar și dubla mea personalitate vrea să se reîntregească, așa că o pun și aici.

Mă mai duc doar vinerea la policlinica din Băneasa, la care mergeam cândva zilnic. Unul dintre lucrurile cele mai dragi din viața mea e drumul pe bicicletă până acolo, v-am povestit de multe ori despre el, pe malul Herăstrăului. Unul dintre motivele pe care iubesc acel sfert de oră săptămânal e predictibilitatea detaliilor. Se potrivește dimensiunii obsesionale a temperamentului meu. Găsesc ceva frumos și reconfortant în faptul că am învățat fiecare arbore, fiecare tufiș, rață, stârc cenușiu hibernal, gropșoară, miros de plante și de haleală prea scumpă. Iubesc felul în care diversitatea permanentă a oglinzii lacului e încadrată de limite statice, și de fiecare dată găsesc că propriile mele emoții se reflectă direct în modul în care se mișcă sau nu vălurele apei.

Ei, cu timpul am învățat și plimbăreții obșinuiți ai orei. Herăstrăul are clienții lui regulați, ca și mine, pe lângă alergători și familiile ocazionale. De pildă, știu un domn înalt și solid care se dă zilnic pe role în Herăstrău, cel puțin din 2003. Atunci l-am observat prima dată, când, în anul 6 de facultate fiind, strânsesem bani suficienți ca să îmi iau și eu role.

Dar eu voiam să vă zic povestea foarte tristă a celor trei domni vârstnici. Doi dintre ei sunt oameni, probabil pensionari, bărbați cu părul alb și eleganți nu neapărat prin vestimentație, ci prin acea detașare empatică și benevolă, o combinație între relaxare și îngrijorare autentică pentru soarta lumii, care este marca cavalerească a oricărui gentleman. Merg amândoi cu mâinile în buzunar, agale, cu capetele ușor apropiate, de parcă nu vor să deranjeze cu conversația lor simfonia matinală de ciripituri.
Al treilea domn vine imediat în urma lor, și are exact aceleași caracteristici cu primii doi, cu excepția faptului că nu e om, ci labrador. E infinit de bătrân și de demn.

M-am întâlnit cu ei de nenumărate ori timp de aproape zece ani, dar de vorbit n-am vorbit decât o singură dată când, depășindu-i eu pe bicicletă, am alunecat pe un dâmb de gheață și am căzut chiar în fața lor. Atunci m-au întrebat ce mă doare, dacă sunt serios accidentat și dacă am nevoie de ajutor. Eu le-am zâmbit cu mustața însângerată și le-am refuzat politicos ajutorul. Aia a fost tot, dar cumva ajunsesem să dobândim, unii față de alții, acea cunoaștere și recunoaștere instinctivă, de dincolo de limbaj, de care oamenii sunt în stare dar pe care aleg să o ignore.

Scurtându-mi eu programul în Băneasa, i-am văzut tot mai rar, și aici povestea devine foarte tristă, căci azi de dimineață i-am întâlnit din nou. Doar că mai rămăseseră doar doi.

Îi admiram adineauri pe polițiștii brigăzii rutiere. În intersecția de la Perla, fluidizau traficul cu măiestria și siguranța de sine a unui von Karajan. Îmi imaginez că e o muncă grea, de echipă, e nevoie de experiență, curaj, autoritate.

Și e degeaba.

Între timp, pe strada școlii, o mașină de poliție e oprită, chiar în fața Colegiului Goethe. Nu e pe trotuar (cum era anul trecut), doar pișcă nițel trotuarul cu botul. Șoferii, majoritatea părinți în mașini uriașe, SUV-uri de marcă, ca oamenii care merg la serviciu în centru, rulează tiptil, ca și când n-ar vrea să îi sperie pe polițiști. Trotuarele sunt însă în continuare ocupate de alte mașini parcate, copiii merg pe mijlocul străzii, cu puțin noroc unul dintre cele două locuri de persoane cu handicap ale școlii e liber. Acum câțiva ani, pe aceeași stradă a izbucnit ditamai incendiul, și pompierii n-au putut intra imediat din cauza mașinilor parcate. Dar nicio lecție nu a fost învățată și asta nu pare să-i privească într-un fel pe polițiștii timizi parcați lângă școală. Prezența lor e una pur simbolică. Nici vorbă de aplombul sublim al colegiulor din intersecție, de la fluidizare.

După părerea mea, rolul poliției, oriunde în lume, e să îi apere pe cei slabi împotriva abuzurilor celor tari. Orice situație inversă e o pervertire periculoasă, și România ar trebui să știe bine asta. În trafic, cei tari sunt șoferii, pentru că ei te pot omorî, iar cei slabi sunt pietonii, copiii care merg la școală de exemplu. Să concentrezi toată expertiza și timpul poliției în fluidizare, cu totala ignorare a categoriilor vulnerabile la trafic, e un abuz. Poate pare micuț, dar este din același material cu abuzurile totalitarismului. Dictatura autovehiculelor în oraș e una instinctivă, fără ideologie, și de care oamenii, inclusiv șoferii, nu sunt conștienți din pricina unul sever sindrom Stockholm. Șoferii au uitat că pot avea o viață mai bună decât nesfârșitele ore dezumanizante petrecute în cutiuța lor de oțel, cu un copil lipit cu nasul de geam și muzica unui radio de hituri generice care să mascheze singurătatea situației. Au uitat că proprii lor copii ar putea să respire un aer mai curat, ar putea merge pe jos la școală, cu prietenii lor, ar putea folosi orașul și în alt fel decât un spațiu exasperant de tranzit.

Am ajuns să nu mai iubesc Bucureștii, de ale cărui mii de poveșți eram cândva îndrăgostit. Am impresia că Bucureștii de azi ne urăsc. Dar noi am fost primii care am lovit orașul, l-am abandonat, l-am lăsat singur și ne-am refugiat în oaze tot mai strâmte delimitate de ziduri de oțel și beton. Cred că e deja prea târziu și nu mai aștept mare lucru de la relația pe care o am cu orașul meu, decât să nu ne lovească prea tare, pe mine sau pe familia mea. Încă merg pe bicicletă peste tot, încă îmi duc copiii pe jos la școală (pe mijlocul străzii), dar nu din vreo conștiință civică ci din egoism. Eu unul nu aș avea stoicismul să suport singurătatea cutiuței pe roți, scuipătoare de fum.

Dar cred că putem admira fluidizarea traficului măcar ca operă postmodernă de artă, în toată splendoarea ei inutilă.

Acum vreo zece ani am lucrat și învățat o scurtă vreme în Franța, în domeniul psihiatriei de urgență. Am învățat multe acolo, dar azi aș vrea să îmi aduc aminte câteva amănunte despre felul în care se intervenea în urgență, în teritoriu. Și anume, foarte rapid. O amenințare de suicid era tratată precum un potențial infarct miocardic: în câteva minunte, un echipaj era la ușa ta, și dacă nu deschideai, ușa era spartă și erai dus la urgențe. Totul dura câteva minute. Cel mai simplu era, pentru mine, psihiatrul, să pun răul în față și să trimit pacientul spre a fi internat, chiar și fără voia lui (dar la solicitarea familiei sau a unei autorități sociale). Nimeni nu m-ar fi învinovățit pentru asta. Desigur, un psihiatru considerat bun ar fi încercat mai întâi să detensioneze, să de-dramatizeze, să dezamorseze situația urgentă, sau să câștige cât mai mult timp, păstrând internarea ca ultimă resursă de rezervă. Dar nu toți psihiatrii erau buni, experimentați sau versați în cum să gestionezi o iminență de suicid, așa că exista un întreg sistem public care să sprijine pe pacient și pe psihiatru.

Mie, psihiatrului tânăr idealist de atunci, îndopat cu Foucault și Derrida, sistemul ăsta mi se părea nițel totalitar, așa de eficace era.

Revenit în țară, am început propria mea practică independentă și am aflat foarte repede ce înseamnă absența unui asemenea sistem și a unei psihiatrii comunitare de orice fel. Nu e nicio libertate în plus, nici un drept al omului respectat. Am început să văd pacienți suicidari, pe care nimeni și nimic nu-i ajută, dacă sunt într-un moment critic. Ambulanța nu intervine fără acordul expres al viitorului spânzurat, Poliția nu are nicio lege care să-i permită să intre neinvitați în domiciliu ca să poată întrerupă tragedia, totul e în cârca familiei. Am văzut intervenții care au durat zece ore, în loc de cele cinci minute rapide și nedureroase pe care le văzusem în Franța. Nu din cauza unor negocieri spinoase, ci pentru că ambulanța venea foarte târziu, pleca fără pacient, apoi venea poliția foarte târziu și apoi urmau lungi, lungi ore de lipsă de îndrăzneală, de groază a fiecărui actor din drama suicidului acut, de a interveni.

Pentru că fiecare actor se simțea descoperit, neprotejat. Mai bine să nu faci nimic decât să riști să o pățești. Dacă polițistul sparge ușa, și după aia tot victima pe care a salvat-o îl dă în judecată sau îl reclamă la șef? Nu zice un străvechi și înțelept proverb că singura facere de bine e aia de mumă? Nu mai bine stăm cuminței pe loc și așteptăm ca timpul, entropia, Dumnezeu și Universul Indiferent să le rezolve pe toate?

Într-o vreme, am colecționat cazurile astea. Le-am și prezentat la un congres psihiatric, în rafală, câte zece o dată, ca un fel de mărturisire amară a neputinței psihiatrului de ambulator. Aș putea să le înșir aici, dar nu cred că e locul potrivit și anumite criterii privind confidențialitatea și potențiala vătămare morală a victimelor și familiilor lor mă împiedică. Și spațiul: nu mi-ar ajunge o sută de postări ca să le povestesc pe toate. Și timpul: singurul timp pe care îl mai am sunt picăturile dintre două consultații.

Cu timpul, și eu, și familiile care trec prin dramele psihozei, suicidului, evenimentelor acute și toxice de tot felul, am învățat să ne descurcăm fără sprijinul autorităților care ar fi trebuit să fie competente. Decât să cheme salvarea și poliția, apelând la 112, multe familii preferă să-și însoțeasă prin mijloace proprii soțul, copilul sau bunicul la camera de gardă de psihiatrie. Nu e sigur și nici nu e corect, dar e mai sigur și mai puțin traumatizant decât orice altă variantă disponibilă acum. Iar eu am învățat să negociez, să de-dramatizez, să dezamorsez, dezamorsez de-mi sar capacele și-mi filează lămpile. Am învățat să mă prefac că sunt autoritar, că am resurse, că controlez situația. Merge, de cele mai multe ori. Dar nu întotdeauna. Și sunt situații în care iar trebuie să apelez la Sistemul Public Inexistent de Ajutor Psihiatric de Urgență, alcătuit dintr-un asistent de Salvare, polițist neexperimentat și asistent social debusolat. Niciunul dintre noi nu știe sigur ce are de făcut, dar improvizăm, dacă am norocul să pic peste oameni care să nu se teamă. Majoritatea însă se tem: de propria lor ignoranță, de șefi, de familii, de faptul că nicio faptă bună nu e nepedepsită. Mai bine întorc spatele și nu se bagă. Și poți să-i învinovățești? Ce om singur, fără lege, fără suport logistic adecvat, poate duce în spate o asemenea intervenție? Ce grup de oameni singuri? Doar dacă e vorba de propria ta mamă: atunci poate, fiindcă n-ai încotro, deși ar trebui să fii tu însuți protejat și ajutat.

Și nu pretind că eu sunt mai breaz. Mi-e frică tot timpul. Când nu-mi va mai fi frică, probabil va fi de la burnout. De când sunt medic, am impresia că trăiesc clipă de clipă coșmarul ăla clasic, în care ești în pielea goală în public. Dar privirile străinilor nu aduc rușine, ci taie în carne vie.

Diferența majoră dintre un Stat civilizat și unul pseudocivilizat, cum e România, e Frica. Ne temem tot timpul, și de umbra noastră. Recent am vizitat din nou Strasbourg-ul, un oraș european civilizat, unde lumea se teme mult mai puțin, unde vinerea se dansează salsa pe un pod, unde e plin de oameni care, deși sunt în scaune cu rotile, nu sunt imobilizați, ci se bucură pe străzi de soare alături de toată lumea. Și acolo există oameni săraci, inegalitate socială, crime, psihoze. Dar mult mai puțină teamă.

Și teama vine din singurătate și hrănește singurătatea. Ce Românie să mai iubești, când România s-a atomizat, s-a fragmentat în grupuri minuscule, de câte trei oameni, foarte singuri și foarte speriați? Suntem toți la fel de singuri; și cel care moare u zile, în casa lui, în casa unui străin ostil, sau înghețat pe un câmp. Și medicul din camera de gardă. Și medicul de familie, înconjurat de mașinării care nu merg și care e amenințat că va plăti el tratamentele pacienților, dacă îndrăznește să greșească o virgulă. Și polițiștii, asistenții sociali, „reprezentanții autorității publice”, și ei sunt la fel de amețiți și speriați, oricât ar face pe vitejii. Și dumneata, cititorule. Incompetența și neputința noastră vine din frică. Cei care nu se tem sunt sunt doar cei care conduc prin frică, cei care profită de pe urma ei.

Periodic am revelația asta. Despre ea am scris în primul meu articol în Viața Medicală, acum 6 ani, și de atunci mă lovește periodic, cu aceeași violență de fiecare dată.

Avea dreptate poate Iorga, cum că suntem drumeți în calea lupilor. Doar că asta ne face și pe noi lupi, și nici nu ne dăm seama. Homo homini lupus est. Ferocitatea noastră vine din nepăsare. Pentru fiecare victimă de criminal psihopat, există sute de victime ale nepăsării.

Și nu știu dacă o să scăpăm vreodată de frica asta paralizantă. Pentru că frica e și o boală, dar e și justificată. Cum să nu îți fie frică? E o boală fără de care am muri, o vedem toți la știri. Cum să rupi cercul ăsta vicios? Cedezi și fugi?

Povara conştiiţei. Povara de a te simţi tu însuţi, de a crede în propria ta existenţă şi puterea de a fi propriul tău stăpân.

Nu ai cum să fii întru totul propriul tău stăpân. Conştiinţa nu e un monarh absolut, ci un conducător ales, pentru care se zbat şi lucrează împreună nenumărate elemente diferite, mai multe popoare de celule decât sunt popoare de oameni pe lume, mai multe niveluri de structuri şi relee decât conştiinţa poate măcar să înceapă să intuiască. Suntem mult mai mult decât ştim. Conştiinţa, adică tu însuţi, e un imens efort colaborativ.

De ce e nevoie de efortul ăsta, de ce exişti, de ce porţi povara de a fi separat de masa comună şi adormită a materiei? E căutarea fiecăruia dintre noi, dar, chiar dacă nu ai cerut-o tu, tot cred că datorezi niţică recunoştinţă pentru părticelele organice şi vii care îţi alcătuiesc corpul, creierul, organele de simţ, pentru tot ceea ce te ajută fără ca ţie să trebuiască să îţi pese prea mult.

Recunoştinţă, nu dictatură. Ne dorim prea mult să controlăm direct ceea ce nu avem dreptul să controlăm. Ai voie să îţi controlezi respiraţia ca să cânţi, să vorbeşti, să alergi. Dar dacă încerci să preiei controlul ei pentru că ţi se pare că faci o treabă mai bună decât centrii din trunchiul cerebral care o coordonează, vei intra în conflict cu propriul tău corp. Trăieşte cu corpul pentru că merită să trăieşti, foloseşte imaginaţia ca să vezi cât mai departe în Univers, nu doar ca să te uiţi înăuntru, bâjbâind prin hăţişul de organe interne care se descurcă foarte bine şi fără tine. Nu aşa ai grijă de tine.

Înăuntrul tău nu e doar întuneric înspăîmântător. E o lume de care merită să te minunezi și să-i mulțumești și să o păzești. Și să arăți că îi respecți eforturile de a-ți susține conștiința, folosind-o așa cum trebuie. Păsându-ți de celelalte conștiințe, de semenii tăi, și de frumusețea din jur.

Programările se anulează mai frecvent la psihiatrie decât la alte specialități. Adesea, oamenii pur și simplu nu mai vin, fără să mai facă și formalitatea anulării, lipsesc nemotivat, precum școlarul chiulangiu. Aproape că înțeleg pe undeva obiceiul psihanaliștilor de a factura și absențele. Chiar acum, două persoane nu și-au onorat programările, iar eu stau degeaba și am timp să scriu textulețul ăsta. În care încerc să îmi imaginez cum se întâmplă fenomenul. Cum renunți dumneata, omule pe care nu o să-l mai cunosc niciodată, la ajutor? N-am de unde să știu sigur, dar pot să bănuiesc. Poate că ți-ai făcut programarea într-un moment de mare durere. A ta, sau a celor din jur. Într-un moment în care sentimentul de „așa nu se mai poate, vreau să fiu mai bine” era copleșitor. Așa că ai închis ochi și te-ai hotărât să faci saltul. Și ce salt enorm ți se pare și acum! Psihiatrul stă de partea cealaltă a unei prăpăstii simbolice. E ca în bancul ăla vechi cu flaconul de pastile. „Nu știu cum să îl deschid, doamna farmacist!” „Găsiți instrucțiunile de deschidere în interior”. Așa și aici. Simplul fapt de a te duce la psihiatru pare că certifică faptul că ai o problemă mintală, te marchează cu fierul roșu, toată lumea va ști, și mai rău, tu însuți vei ști sigur că ai o problemă psihică. Și asta e aproape la fel de greu de suportat, la nivel de imaginație, ca durerea absolut reală pe care o simți acum, ca sentimentul de „așa nu se mai poate”. Și ești prins(ă) într-o menghină în care fiecare opțiune pare o fundătură, un șah mat sau cel puțin un stalemate.

Dar nu ai ce face, alea jacta est, mâine te duci la înfiorătorul psihiatru, care se va uita la tine cu ochi reci și simpla lui privire te va transforma într-o nouă ființă, etichetându-te „pacient psihiatric”.

Și vine și a doua zi de dimineață. Dar dimineața toate lucrurile rele par să fi fost un coșmar.

„La naiba, nu mă duc la niciun psihiatru, o să mă lupt singur(ă) cu chestia asta, prin propria voință”

„Nu vreau să bag chimicale în mine”

„Ce poate ști un psiholog, un necunoscut, despre durerea mea?”

Și crezi că tot ce trebuie să faci e să ignori durerea, la urma urmelor sufletul e ceva imaterial, deci și durerea de suflet, tristețea, apatia, gândurile de moarte, sunt lucruri imateriale, fantastice, inexistente.

Îți spui toate astea și e așa de ușor să renunți.

Așa fac și eu, doar că la dentist.

Dar cariile nu trec singure. Nu trec prin propria voință. Măcar, în medicina dentară, știm atâta lucru.

Mintea nu e un dinte, nu? Mintea e plastică, mintea se reface, timpul vindecă rănile.

Problema e că depresia e, printre altele, o diminuare importantă a plasticității minții, a capacității ei de a se schimba ca să facă față mediului.

Problema e că, în tulburările anxietății, din care văd câte cinci pe zi, toate instinctele îți zic să nu faci nimic, să stai pe loc, la adăpost, într-atât încât ajungi să fii blocat.

Problema e că știm deja prea bine că adicțiile trec foarte greu fără ajutor.

Problema e că trauma e uneori o rană care refuză să se vindece.

E adevărat că fiecare om are și reziliență, capacitatea de a te ridica deasupra adversității. Durerea pe care o simți acum face parte din mecanismele tale de reziliență. E felul în care instinctele îți spun că trebuie să faci ceva. Cum am spus-o și în altă parte, să mergi la doctor nu e un semn de înfrângere, nu e o capitulare, ci unul de curaj. Toate ideile preconcepute pe care le-am înșirat la începutul textul sunt, eminamente, prostii, cuvinte goale de conținut, prejudecăți stupide și minciuni sfruntate. Dar minciuni cu o mare greutate socială. E un act de curaj și putere să treci peste ele. Nu e ușor să renunți la ideile de-a gata, la presiunea socială, ca să te gândești, în sfârșit, la ce e important pentru tine însuți.

Nu te cunosc, și poate că nu o să te cunosc niciodată. Poate că o să fii bine fără niciun ajutor, îți doresc din inimă lucrul ăsta. Și îți doresc din inimă să ai ajutor atunci când e nevoie.

Și mai împărtășesc cu tine gândul ăsta paradoxal: ciudat lucru, durerea, care nu are niciun corp material, și totuși e cel mai real lucru din Univers.

Colegul Gabriel Diaconu spune, atât de frumos, că e încă tânăr, dar a văzut muntele. Eu, care sunt doar un pic mai bătrân ca dumnealui, am adesea impresia că am făcut un viraj greșit și, în loc să urc serpentinele am intrat într-un tunel care nu se termină, iar acum sunt fix sub munte, e o penumbră foarte deasă și nu văz nimic mai departe de petecul dinaintea mea. Astfel îmi trăiesc viața și îmi practic profesiunea, de la zi la zi, în fiecare dimineață înarmându-mă pentru asaltul de povești extraordinare și triste pe care trebuie să încerc să le învăț, fără să mă gândesc la ziua de mâine sau poimâine, la direcția lucrurilor, la „tabloul general”, fără ambiții, fără planuri, nici de „dezvoltare profesională”, nici de pensionare. Trăiesc și profesez precum merg pe bicicletă, foarte atent la drumul momentan și fără să mă gândesc prea mult la destinație. Fac ce pot. Nu fac nicio schimbare, pentru că nicio schimbare nu e posibilă când schimbarea e permanentă. Panta rhei de trei lei, copiii mei. Am devenit mai bun în meserie, încetul cu încetul, mi s-au decantat ideile, sunt mai concis, mai precis, mai puțin anxios, deși, când ies din cabinet la sfârșitul zilei mă apucă o oboseală din cele care amorțesc mintea și înmoaie genunchii, noroc că mă mai duc în parc cu proprii mei copii, mă mai vede soarele, altfel mă dor oasele de cât mă agăț de scaunul de la serviciu, dar și în parc e un haos de râsete și țipete și e tot mai greu să îmi păstrez copiii permanent în câmpul vizual, hai să fim serioși, e mult mai ușor la serviciu, la orice serviciu, decât cu copiii în parc. Și aici m-am perfecționat, mi-au crescut ochi la spate, presimt pericolele cu mult timp înainte și pot fi în trei locuri deodată. Am învățat de asemenea cum să nu mă revolt, cum să mă descurc printre picături, cum să nu supăr pe nimeni, dar și pentru lecția asta mă simt nițel vinovat. Cum faci diferența, în cele din urmă, între narcisism și simț civic? Între self-righteousness și comportament etic? Cărările sunt întortocheate și scrisul de pe zid e hieroglific, prieteni. De asta noi trebuie, dacă scriem, să scriem limpede, ordonat, citeț și fără ocolișuri.

Zilele trecute am fost la Marsilia și, chiar în ziua plecării înapoi către casă, m-am urcat pe un munte de la marginea mării. Eram grăbit și îngrijorat, să nu cumva să pierd avionul din cauza excursiei ăsteia de ultim moment și, când am ajuns în vârf, niște stânci mari s-au desfăcut lăsând să se vadă valurile și o insulă îndepărtată, probabil insula Riou. Mi-am tras sufletul și m-am imaginat dincolo de porțile de calcar, era lucrul cel mai natural de făcut, dar nici păsările maritime nu decid încotro bate vântul și ele nici măcar nu se pot imagina în altă parte.

Realizez că trebuie să scriu mai des, altfel mă voi scufunda în irelevanță. Am multă treabă de făcut în privința asta, încă nu am terminat articolul despre conferința Alzheimer, la care am fost recent pe post de reporter, și datorez și unul despre frica de bătrânețe, pentru o cunoscută revistă cultural-artistică. Dar mă simt cumva secat de resurse zilele astea, poate o fi ieșirea din iarnă, poate rutina zilnică, fără de care nu ne descurcăm dar care, în doze mari, tinde să ne înlocuiască cu un zombie animat de un mecanism interior de întors cu cheița. Nu e tocmai sindromul burnout, dar poate e un moment bun să vorbim despre sindromul burnout.

Se zice că ai sindromul burnout în următoarea situație. Ai o ocupație care inițial era foarte încărcată afectiv, cum e meseria de profesor, sau de doctor, asistentă, infirmeră, sau de lucrător social, sau de activist în ONG-uri diverse, sau de copil care își îngrijește părintele bolnav de demență sau imaginează-ți dumneata, cititorule, orice altă situație asemănătoare. Dar acum a devenit aproape golită de emoții pozitive și încărcată de emoții de sens contrar, de la satisfacție la durere, de la altruism la cinism (o fi cinismul o emoție? sau absența uneia?), de la empatie la psihopatie. Și mai e și o imensă oboseală, care te face să-ți pui serios întrebarea dacă mai merită să continui cu ocupația respectivă, sau mai bine te retragi din lume și cultivi dovlecei.

Am asistat recent la o prezentare despre sindromul de burnout la aparținători și am vrut să întreb de ce nu e un diagnostic oficial. La urma urmelor, vorbim atât de mult despre el. Colegiul Medicilor din București a făcut o cercetare din care reiese că mai mult de jumătate dintre medici sunt burnoutiști. Eu cred că din aceștia, jumătate nu realizează că au sindrom de burnout, sau realizează dar o iau ca pe ceva normal, de neevitat, de întâmpinat doar cu fatalism pasiv. Tot folosim cuvântul ăsta, „sindrom”.

La urma urmelor, prin ce se diferențiază sindromul ăsta de o tulburare depresivă? Aparent, prin nimic, vă spun eu. În depresie, simptomele cardinale sunt dispoziția depresivă, care nu e doar o simplă tristețe, ci exact golul dureros pe care îl ai și in burnout; și pierderea interesului și satisfiacției pe care ți le aduceau lucruri care erau importante pentru tine. Adică fix ca în burnout. Și în burnout ai adesea tot restul cortegiului de simptome depresive, inclusiv dureri fizice, de mațe, de cap, de inimă, inclusiv gândul că, dacă chestia cu dovleceii nu e fezabilă, atunci și moartea ar putea fi o binevenită vacanță.

Și atunci, de ce vorbim despre burnout și nu despre depresie? De ce burnoutul nu apare în nicio clasificare internațională a maladiilor? Eu cred că din cauză că din motive epistemologice, de punct de vedere. Depresia e o boală. Burnout-ul e accident de muncă. Poți să faci depresie de la burnout, dar burnoutul nu e niciodată problema ta personală, cum ar fi diabetul, ci e mereu o „boală” a unui sistem întreg. Unde e un caz de burnout, sunt multe cazuri de burnout împreună. Să zicem că lucrezi la întreprinderea de construcții Sisif SA. Și ți se cere să rostogolești niște blocuri pătrate de granit. Și tu pornești plin de entuziasm, dar blocurile sunt pătrate și nu se urnesc decât câte o miime de milimetru, și pe tine încep să te doară mâinile și coatele și ți se rupe și un mușchi. Sindromul de burnout nu e că ți s-a rupt mușchiul și te doare cumplit și nu mai poți face nimic, e că blocul ăla e pătrat și șeful de șantier nu a fost în stare să găsească o metodă mai potrivită de a-l deplasa.

Desigur, e absurd să zici și că e vina muncitorului, că are el mușchii prea fragili, și că, dacă îl trimiți la doctor să-i coasă mușchii și îi dai și niște vitamine, ai rezolvat problema și totul va merge ca pe roate. Dar exact asta presupune să folosești cuvântul „sindrom”. Dacă vezi burnoutul ca pe o maladie înseamnă să vezi problema dintr-un unghi absurd de greșit și care va duce la și mai multe burnouturi. Mai mult, plasându-l în sfera maladiilor psihice, îl încarci și cu stigmatul, discriminarea și răutatea cu care societatea tratează de obicei aceste suferințe. Și îl însingurezi și mai tare pe omul burned out.

Așa că propun să folosim altă vorbă meșteșugită pentru burnout. Una care să nu fie ca șarpele care se mușcă de coadă, când e vorba de medicină. Sau de orice altceva. Nu-mi vine niciuna în minte momentan, poate pentru că orice vorbă am folosi pentru această entitate ciudată ar fi doar o altă mască care să ascundă adevărații responsabili. Sau poate nu mă duce pe mine mintea acum, pentru că am un mic burnout.