Cititorule, dacă ai ajuns aici pentru că te frământă gânduri despre moarte, ar fi bine să vorbești cu un specialist despre ele. E meseria noastră, o facem în fiecare zi, o vom face cu dumneata fără să judecăm, fără rușine și în deplină confidență, și putem să dăm și niște sfaturi. Dacă gândurile astea sunt copleșitoare, imediate, sună la 112. La fel și dacă cineva apropiat (sau neapropiat) pare să aibă asemenea gânduri.

OMS ne zice că anual se sinucid 800.000 de oameni, unul la fiecare 40 de secunde. Numărul de tentative e mult mai mare, și greu de apreciat. Cel mai mare factor de risc pentru suicidul îndeplinit e prezența încercărilor anterioare.

De-a lungul anilor de meserie, m-am întâlnit cu foarte mulți oameni care s-au gândit la sinucidere, au plănuit-o, au încercat să se sinucidă. M-am întâlnit cu câțiva care, din păcate, au și murit până la urmă. Textul următor conține câteva idei care au rămas în mintea mea după aceste întâlniri.

E foarte greu să vorbești despre sinucidere. Mai ales în public. Chiar și eu, scriind acest text, am mari emoții. Fie și numai conceptul de „sinucidere” este foarte traumatic, foarte strident pentru limbajul comun, pentru realitatea noastră convențională, și ne poate ușor scăpa de sub control. E ușor să spui ceva greșit, sau ceva care va răni alți oameni.

Dar e întotdeauna mai bine să vorbim despre sinucidere decât să tăcem despre ea. Cum? Cât mai puțin abstract. Cât mai puțin conceptual. Cât mai concret, mai adevărat, mai aproape de povestea omului cu care vorbim. De fapt, ăsta e modul cel mai bun în care se poate vorbi despre orice suferință psihică. Cea mai bună conversație e cea intimă, într-un „spațiu sigur”, în care omul să poată spune liniștit ce îl doare. Să vorbești despre gândurile tale negre face bine și scade riscul de a trece la fapte. De asta hotline-urile sunt o măsură la îndemână și eficace, chiar dacă nu sunt operate de psihoterapeuți cu experiență. Desigur, nu sunt suficiente pentru vindecare, dar pot ajuta la dezamorsarea crizei.

Există un întreg spectru al „ideației suicidare”. Cândva, exista un fel de clasificare a acestora, în dorințe autentice de moarte și false idei suicidare, care ar fi, în cel mai bun caz, un strigăt de ajutor, iar în cel mai rău, un mod de a-i manipula pe cei din jur. Acest lucru este fals, cu atât mai fals cu cât conține, poate, un sâmbure de adevăr.
Există un singur fel de falsă idee suicidară. E ceea ce psihiatrii francezi numesc „fobia impulsurilor”: de exemplu, când ești undeva la etajul 10 și ești cuprins brusc de groaza că ai putea să te arunci peste balustrada balconului. Sau la gară, sub roțile trenului. Oamenii care pățesc asta nu o fac niciodată, ci sunt vizitați de propria lor anxietate care face exces de zel și vrea să îi păzească și de această eventualitate extrem de improbabilă. Suicidalitatea devine „adevărată” când nu mai produce prea multă anxietate, ci din contră, ideea de moarte e liniștitoare, consolatoare.
„Ideația suicidară” este aproape întotdeauna foarte tulbure și ambivalentă. Se poate ca cineva să vrea în același timp să moară și să vrea să fie și ajutat. Se prea poate să nu știe ce vrea. Unii oameni iau o supradoză de pastile nu neapărat ca să moară, ci ca să-și abolească conștiința, să doarmă fără să se trezească, să fugă. Alții se simt atât de captivi în suferința și viața lor încât văd în moartea voluntară ultimul gest posibil de libertate. În fine, în cazul multor tentative grave de suicid, inclusiv cele care au dus la moarte, nici măcar nu găsești o explicație satisfăcătoare, e cu totul de neînțeles sau absurd.

Am întâlnit o dată o doamnă în vârstă, aflată în Terapie Intensivă după ce încercase să se spânzure. Suferea de tulburare bipolară, de mulți ani, dar nu se afla în cursul unui episod maniacal sau depresiv vizibil celor din jur. Am întrebat-o de ce a vrut să se omoare. Mi-a răspuns că „de plictiseală”. Nu a putut să-mi dea un alt răspuns. Unii dintre noi alungăm plictiseala cu o plimbare, colecționând timbre, scrollând pe instagram. Dar pentru alții, plictiseala nu e doar plictiseală, nu există cuvânt în nicio limbă care să reflecte de fapt ce e plictiseala aia. Limbajul eșuează adesea când e vorba de depresie și de dorința de moarte. M-am gândit însă la poeții simboliști, decadenți, de la sfârșitul secolului XIX și al lor ennui.

De fapt, eu, medic fiind, nu văd sinuciderea cum o vedea Sartre, ca pe o alegere autentică. Sinuciderea e mai aproape de moartea naturală, precum e moartea din cauza cancerului sau infarctului miocardic acut, decât de cea violentă. E o complicație tragică a unei alte boli. E loc aici de o atentă și delicată dezbatere. Dar psihiatrii nu sunt filosofi și trebuie să rămână pragmatici. Și considerăm sinuciderea ca pe o complicație ce poate fi prevenită. În SUA, de exemplu, doar una singură din 30 de tentative de suicid duc la moarte. Ca un om să reușească să se sinucidă înseamnă un foarte lung drum, de ani de zile, al unei suferințe care poate că nu a răspuns la tratamente, dar mai adesea a fost neglijată. Și motivul principal al neglijenței e tăcerea.

Cea mai periculoasă ideație suicidară e cea tăcută, ascunsă. Când un om îmi spune că dorește să moară, mă îngrijorez întotdeauna și îmi iau, ca medic, toate măsurile de precauție. Dar când un om nu îmi spune că își dorește să moară, de abia atunci mă sperii cu adevărat. Există o tensiune interioară care trădează suicidalitatea, pentru ochiul versat. Chiar dacă nu se spune niciun cuvânt. În plus, e ușor să te ascunzi dacă nu ești întrebat, dar dacă ești întrebat direct, e mult mai greu să minți, e aproape imposibil să arborezi un zâmbet artificial și să zici că nici vorbă, totul e ok. Aproape imposibil. De asta tot repet, pisălogește, că nu trebuie să ne temem să punem întrebarea, nici noi, profesioniștii, nici voi, cei din familie, sau dintre prieteni. Desigur, nouă profesioniștilor ne e mult mai ușor să o punem. De asta existăm, de fapt, ca să punem întrebările dificile. Pentru că e neapărată nevoie ca cineva să le pună, dar s-ar putea ca dumneata să nu poți.

Dar tăcerea asta e întotdeauna cu două fețe. O parte e dinăuntru, o parte e din afară. Tabu-ul, stigmatul bolii psihice duce la tăcere, și tăcerea omoară. Iar rușinea e e un factor agravant, un catalizator al sinuciderii. De asta societatea e responsabilă pentru fiecare sinucidere în parte. Pentru că tăcerea e o convenție socială la care participăm toți, iar rușinea e un dar colectiv otrăvit, ea e privirea reală sau anticipată a mulțimii asupra unui singur.

Eu unul nu cunosc traumă mai mare, pe timp de pace, decât sinuciderea cuiva drag. E o lovitură extrem de dură și gravă, și care poate lăsa răni adânci, care refuză să se vindece, care destramă familii și distruge vieți. De altfel, sinuciderea are o agregare familială. Dacă cuiva i-a murit mama, tata sau un frate prin sinucidere, acel om are un risc de două ori și jumătate mai mare de a se sinucide cândva, la rându-i. Și nu știm sigur cât e nature și cât e nurture, cât e genetică și cât e traumă, și de fapt nici nu contează prea mult. E foarte la îndemână, atunci, să dai vina pe cel care a murit. De fapt, când cineva moare, indiferent de cauză, simțim nevoia acută să dăm vina pe cineva. S-ar putea să fie în genele noastre, această atribuire a vinei. Am întâlnit situații în care mulțimea învinovățea familia victimei. Dar nu avem dreptul să facem o asemenea judecată. Familia cuiva care s-a sinucis e ea însăși abrupt însingurată și ruptă de restul lumii. Reflexul de a o învinovăți nu e decât modul în care societatea perpetuează tăcerea. E un cerc vicios. De fapt, propun ca, atunci când vorbim despre sinucidere, să nu atribuim niciun fel de vină niciunui om. Cel mult Statului, care ar trebui să aibă grijă să avem îngrijrii de sănătate mintală în comunitate și în urgență.

Ideația și tentativele de suicid nu sunt ele însele boli, ci simptome grave ale unor boli cum sunt: depresiile, tulburările bipolare, psihozele (schizofrenia), dependențele. În alt articol am spus un lucru cumva controversat, și anume că suicidul e întotdeuna patologic. Prin asta înțeleg că orice om care se gândește la moarte are nevoie de ajutor specializat. Dar unii oameni consideră că psihopatologia se ocupă cu împărțirea oamenilor în „normali” și „anormali”, ceea ce e foarte fals. E o prejudecată foarte înrădăcinată.

Mai mult, deși tentativele de suicid sunt adesea complicații de boli, foarte adesea au o narațiune consistentă în spate. Un context psihosocial. E bine când așa stau lucrurile, pentru că avem cum să intervenim. Dacă cineva vrea să moară pentru că e într-o căsnicie abuzivă sau violentă, de exemplu, putem face mult mai mult decât internare+medicamente. E mai greu când contextul e unul global: rata suicidului se corelează, de exemplu, cu rata șomajului, într-o țară. 80% dintre sinucideri au loc în țările sărace (OMS). Mai multe studii indică creșterea numărului de tentative de suicid de când suntem în pandemie la copiii și adolescenți. Da, și ei pot să își dorească să moară. Știu cât de groaznic e să te gândești la asta, și totuși se întâmplă și să închidem ochii va face mai mult rău decât bine.

Când mă gândesc ce e de făcut când cineva e în pericol imediat de a se sinucide, îmi dau seama că resursa cea mai prețioasă e timpul. Dacă am putea să ne dăm timp, de ordinul a câteva zile, în care să înțelegem ce se întâmplă, am putea salva mult mai multe vieți și alina mai multe suferințe. Majoritatea oamenilor suicidari nu ajung la spitalul de psihiatrie. Dacă ajung la urgențe, acolo nu e timp. E nevoie de un loc intermediar, de un „centru de criză”, în care profesioniști diverși să pună cap la cap evenimentele. Când consul un om, în cabinetul meu, pentru prima dată, am o oră la dispoziție, ceea ce e de-a dreptul luxuriant față de cum trebuie să se descurce alți colegi. Dar dacă aș avea două zile… Eh, pot să visez. Iar a doua resursă imporantă e, desigur, cea umană. În lume, sunt 9 profesioniști ai sănătății mintale la 100.000 de locuitori…Gândiți-vă puțin la cifra asta, în zilele noastre.

Recitesc și am scris și îmi dau seama ce tulbure și prolix e textul meu. Încerc să domesticesc o noțiune cu adevărat sălbatică, imposibil de îmblânzit. Riscul cel mic e să o duc în derizoriu sau să nu spun, de fapt, nimic. Riscul cel mare e să-mi scape din mâini, să mă muște și apoi să purceadă la a mușca pe alții.

E un singur mod de a îmblânzi noțiunea de sinucidere. Acela de a muta discuța din abstract în real. De a vorbi, nu despre vreo sinucidere generică, ci despre oameni, despre povestea și suferința lor. Cu infinită grijă și delicatețe, mereu conștienți că nu vedem niciodată limpede, doar întrezărim, și că empatia noastră e, și in cel mai bun caz, o intuiție imprecisă. Nu în agora publică, aruncând cu vină și rușine, ci în încăperi calde și sigure.

Nu pot face asta aici. Dar o poți face dumneata, cititorule, vorbind despre tine.

Am un sentiment ciudat când trec pe lângă depoul de tramvaie. Nu e un sentiment neplăcut, din contră, e ușor euforic, dar și ieșit din comun, straniu, „liminal”. Habar nu am de unde vine, deși știu că sunt și alții ca mine.

Clinica unde lucrez se învecinează cu depoul Victoria, așa că, în foarte rarele ocazii când pot să ies din cabinet și să fac cinzeci de pași spre a-mi limpezi mintea, o iau pe aleea ascunsă dintre case, pe lângă liceul Tonitza, apoi, pe după un bloc, trecând printr-o mare grădină urbană plină de buruieni sălbatice, ajung la gardul depoului. E scund și poți privi halele cu geamuri mari, tramvaiele goale care dorm la soare, pisicile care se hârjonesc prin curte.

Acum vreo cincisprezece ani, pe când stăteam în Rahova, în toiul negru al iernii mă trezea fâșâitul discret al convoiului de tramvaie care venea dinspre depoul Alexandria spre a se răspândi prin tot orașul. Calea Rahovei era întunecată și sufocată de zăpadă, și singura dâră de lumină erau tramvaile astea, care nici nu îndrăzneau să zdrăngăne. Pe atunci mergeam mult cu tramvaiul, citeam mult în tramvai în drum spre Spitalul Obregia, nu aveam Kindle și smartphone așa că citeam cărți vechi legate în piele. Preferam mereu vagoanele de tip vechi, scunde și rotunjite. Tramvaiul opt, cu care traversam Ferentariul, era mereu aerisit și cu oameni prietenoși, cu care puteai înfiripa oricând o conversație. O dată am stat de vorbă cu un întreg tramvai despre busuioc, pentru că îmi luasem din piață un buchet mare de busuioc, îmi plăcea parfumul lui. Tramvaiul treizeci și doi însă era mereu aglomerat și ostil, vânzătoarele de la piața de flori se războiau cu muncitorii șantierelor, puhoiul de oameni din blocurile Rahovei se omogeniza într-o agresiune perpetuă, dar și când se urcau vânzătoarele alea în el se umplea de miros de zambile, iar uneori câte un acordeonist ruginit ne înmuia sufletele.

Eram tânăr pe atunci și viața nu era ușoară, cum nu e nici acum. Cred că îmi plac depourile de tramvaie pentru că, în fond, e minunat că există un loc unde tramvaie doar stau, goale, fără oameni, având aerul că dorm.

În studenție, poetul meu preferat era Guillaume Apollinaire. Apollinaire, printre altele, a inventat cuvântul „suprarealism”. El însuși nu a fost un suprarealist; a fost poate ultimul poet al lumii vechi, de care el însuși obosise, el e cel care a deschis ușa către viitor și a făcut primul pas. Dar a fost un mare suporter al noilor curente artistice care s-au născut din cenușa primului război mondial.

Apollinaire și-a dorit să lupte în război, de partea Franței. Inițial, nu l-au lăsat, nu l-au declarat apt. Când în sfârșit a ajuns în tranșee, s-a ales cu o schijă în tâmpla stângă care l-a adus înapoi la vatră. Rana l-a fragilizat, și poate și de asta a murit, la doar 38 de ani, de gripă spaniolă.

Cu câțiva ani înainte, un tânăr pictor italo-grec, Giorgio de Chirico, îi făcea portretul lui Apolliniare. Le voilà:

Chirico, precursor pentru alde Salvador Dali sau Yves Tangui, a fost un suprarealist în adevăratul sens al cuvântului, deși el nu s-a considerat niciodată unul, spre deosebire de mulți autodeclarați suprarealiști care nu erau deloc suprarealiști. Chirico se considera un pictor metafizic și a rămas în memorie prin peisajele liminale, ca niște muchii adânci săpate în realitate. În a doua parte a carierei, de altfel, a renunțat complet la stilul dezorientant al suprarealiștilor, spre marele lor dispreț, devenind clasicist până la pastișă, un fel de Pierre Ménard, dacă vreți.

În portretul de mai sus, Apollinaire nu e statuia cu ochelari de soare din prim plan. Poetul se vede doar în siluetă neagră, în spate. Și motivul pentru care acest tablou e celebru e micul cerc alb, ținta pe tâmpla stângă a lui Apollinaire. De abia o vezi, dar e acolo. Și a fost trasată cu trei ani înainte ca schija să nimerească ținta, într-un tranșeu francez, în timp ce poetul frunzărea un Mercure de France.

E așadar un portret premonitoriu. Desigur, o ciudată coincidență, cum au mai fost și altele, de exemplu autoportretul lui Victor Brauer cu un ochi scos, pictat cu șase ani înainte ca pictorul să-și piardă de-adevăratelea ochiul:

Coincidență, la urma urmelor și Dali s-a auto-portretizat cu un ochi scos, și el n-a rămas chior. Dar jocul coincidențelor din artă nu se petrece într-un spațiu al statisticii, ci într-unul extrem de subiectiv, de sensibil, al conștiinței colective. Chiar dacă sunt doar coincidențe, asta nu schimbă cu nimic faptul că în artă putem să citim viitorul.

Nimănui nu-i pasă de artă zilele astea. Ne pasă doar de pandemie și de lucruri care nu ne lasă să trăim. Dar o pandemie l-a răpus și pe Apollinaire. Pe atunci, arta părea mult mai importantă. Oamenii se luau la bătaie prin cafenele de amorul artei, nu de cel al fotbalului, precum azi. Întrucât părerea mea, intimă și subiectivă, e că fără artă, indiferent cât ne pasă de ea, omenirea ar înnebuni, la care se adaugă remarcabila fractură de sănătate mintală publică pe care o observăm de la începutul anului, la care se adaugă frenezia cu care încercăm să aflăm ce ne va aduce ziua de mâine, eu cred că ar trebui să căutăm indiciile nu doar la știri și în estimările statistice. Ar trebui să o căutăm în ce mai pictează pictorii în ultima vreme. Mărturisesc, nici eu nu știu prea bine încotro să mă uit. Dezorientat, privesc desenele de pe pereți.

Nu e nevoie să vă spun eu cum stau lucrurile. Nu stau prea bine: valul trei de Covid, restricții noi, imposibil de călătorit, greu de văzut limanul, un an de pandemie, oboseală mare, viitor incert. Presiune. Confuzie: nu știi cine are dreptate, nu știi cine știe ceva cu adevărat.

Noi, lucrătorii sănătății mintale, dăm pe din afară de treabă. E ceva ce generația mea nu a mai apucat, și cred că nici generațiile mai vechi, nici măcar alea care or fi apucat războiul. Asta pentru că în acele vremuri psihiatria stătea departe de restul lumii și era imună la zbuciumările ei, și foarte, foarte rău făcea. Acum suntem în mijlocul oamenilor, deși nu suntem bine organizați și nu avem niciun fel de sprijin din partea Statului, adică dumnevoastră, dragi mușterii, nu aveți niciun pic de sprijin din partea Statului. Statul nu va da doi bani (la propriu) pe sănătatea mintală a neamului cu care are un contract social, so what else is new, zice proverbul…

Psihologii și psihiatrii sunt pe poziții ca să ajute. Până la ei, realitatea e că suntem cu toții uniți de cât de singuri suntem, și ne revine, din păcate, doar nouă responsabilitatea foarte grea de a fi cât de cât bine în capetele noastre respective. Nu neglija, cititorule, datoria asta față de tine insuți. Sănătatea dumitale mintală e, într-un fel, tot ceea ce ai, e libertatea și dreptul tău de a încerca să fii fericit, chiar și acum.

Nu există nicio rețetă universală de păstrat capul pe umeri în pandemie. Eu doar am adunat niște trucuri și ponturi, și mă grăbesc să le împărtășesc cu domniile voastre.

1. Găsiți niște liniște. Ciudat, deși suntem foarte singuri, e un cor de voci care urlă zi și noapte în jur. Voci fără corp, voci de personaje, voci caraghiaoase și grotești, voci ale groazei. La televizor, la știri, pe facebook. În propria ta casă și în propriul tău cap, reflectându-se în ecouri de toți pereții. E greu să găsești un loc liniștit. Eu de exemplu ies să fac plimbări monstruos de lungi sâmbăta la prima oră, când orașul e încă în pat, zbătându-se în visul lui urât. Mă rog, nu tot orașul, pentru că de abia în acele ore neomenești cu rouă și polei văd orașul adevărat, în toată splendoarea lui decadentă și melancolică. Iar mersul pe jos face liniște. Undeva, pe la al douăzeci de miilea pas, se face liniște. Și o oră de liniște mă face suport mult mai bine o săptămână de răgete cacofonice. Dar poate dumneata o să găsești altă liniște, mai aproape, mai confortabilă.
2. Nu vă enervați. Nu știu cum se face, dar ne enervăm mai ales pe cei apropiați. Simțim că ei ar trebui să ne asculte, că dacă nu ei, atunci cine, dar și ei sunt la fel de obosiți ca noi. N-ai cui să te vaiți. Și atunci te enervezi. Ca și cum în contractul familial scrie cu cerneală invizibilă că cei dragi sunt acolo ca să îți dea voie să îi troznești când n-ai în cine să dai. Și nu mă refer aici (doar) la violența domestică flagrantă, la marile abuzuri alimentate de alcool, codependență și grave tulburări de personalitate. Cred că în fiecare familie comitem zilnic minuscule violențele domesticuțe, de care nici nu suntem conștienți, dar pe care cei dragi nu le merită. Mici gesturi de anti-iubire. Și în perioada asta, or fi ele mici, dar sunt multe.
3. Acuma, e ușor de zis, „nu vă enervați”, dar tare greu de făcut. Nu știu, eu zic că o metodă bună e să vă îmbrățișați. Știu, mai ușor cu îmbrățișatul pe scări în vreme de pandemie, e strict interzis. Dar măcar în cadrul familiei nucleare, în aceeași casă, e voie. Și corpurile noastre, de care ne-am deconectat aproape de tot, tânjesc să fie îmbrățișate. Ele nu știu de restricții, pandemie, guvern și alte asemnea mizerii, ele vor să fie iubite, atinse, strânse tare de tot în alte brațe. Uneori, merge chiar și în propriile brațe 🙂 Așa că, când sunteți mai nervoși, încercați să luați în brațe obiectul enervării și vedeți ce se întâmplă.
4. Găsiți fereastra. Pe mine mă ajută mult sportul. Mărturisesc, ca și dumneavoastră, sunt foarte obosit. Îndrăznesc să spun că sunt obosit mai mult ca dumneavoastră. Pentru că sunt medic. Bine, sunt mai puțin obosit decât colegii de la ATI, dar, după cum merg lucrurile, nu se văd perspective prea apropiate de odihnă. Dar mă ajută mult să fac sport. Dar sunt prea obosit să fac sport. Din acest paradox am ieșit străduindu-mă să fac nițel sport imediat după ce ies de la serviciu. Chiar dacă sunt varză. Dacă ridic de câteva sute de ori cele două gantere pe care le țiu în casă, fac niște flotări, etc, înviez. Toată oboseala pleacă de pe mine. Dar dacă amân, dacă nu mă mișc imediat după serviciu, profitând de ultimele urme de catecoleamine și cofeină care îmi aleargă prin vene, nu pot mai târziu. Mă blegesc rău și bleg rămân până a doua zi de dimineață. Rutina zilnică, menită să ne ajute, să fim stabili, să avem homeostazie, a devenit opresivă și are propria ei voință, e foarte greu de controlat. Dar există, vă asigur, în fiecare zi, o fereastră anume în care putem păși în afara treburilor noastre și face ceva doar pentru noi, ceva care să ne ajute. Pentru mine e gimnastica de după serviciu. Găsiți și dvs fereastra ai. E pe acolo, pe undeva prin preajmă.
5. Colorați peisajul. Chiar dacă folosiți doar nuanțe cenușii. Orice, dar să nu fie strict alb-negru. Viața e plină de nuanțe, ori noi, în ultima vreme, am căpătat obiceiul să trăim și să gândim în modul totul sau nimic, prieten sau dușman, prost sau genial, mut munții sau mă așez și mor. Dihotomizarea asta e una dintre căile cele mai ușoare către depresiunea nervoasă. Căutatul de țapi ispășitori e și el din categoria asta. În realitate, albul și negru sunt rare și inaccesibile muritorilor de rând. Niciun om nu e cu adevărat rău, minus Hitler dar nu sunt prea mulți hitleri prin preajmă. Niciun om nu merită cu adevărat disprețul și oroarea noastră. Supărați-vă pe Universul indiferent, amenințați cu pumnul către hazardul contingențelor, dar nu mai dați cu pietre în oameni. Sau în voi înșivă. Și e valabil și pentru acțiuni: dacă nu poți să pleci în excursia aia în Insulele Azore (sau whatever), e posibil ca un city-break la Oradea sau o escapadă într-o pensiune romantică la Poplaca să aducă mai mult decât nimic. Dacă nu mai poți să alerg la maraton cum ți-ai propus, o plimbare mai scurtă va ajuta mai mult decât zăcutul în casă, sub plapumă, molfăind dezamăgire de sine.
6. Lumea e mare chiar când e mică. Și așa deveniserăm foarte superficiali în ultimii ani. Ne-am îndopat cu stimuli supradimensionați, artificial colorați. Ne-am mulțumit să fim doar turiști. Spectacolul lumii începe la doi pași, iar lumea e infinit de vastă și de arborescentă, ca fractalii, și la microscop. Lucruri care par mici pot hrăni sufletul mai mult decât marile întreprinderi turistico-spirituale. Există un Santiago de Compostella în vecinătate și un camino smerit prin cartier, și prea puțini pelerini pe el.
7. Mergeți cu bicicleta. Când toate dau greș, bicicleta vă va salva. Serios. Încercați.

Desigur, sunt multe alte lucruri care pot ajuta. Iar noi, psihiatrii, psihoterapeuți, muzicanți ambulanți, suntem și noi aici. Iar adevărata libertate e deja cu noi.

Există locuri, perioade de timp, obiecte, noțiuni, chiar persoane, care par să nu facă parte din continuumul realității, ci se află cumva în interstițiile dintre cărămizile acesteia. Pentru că interstiții avem destule, there is a crack in everything, spune poetul.

Spre exemplu, printre multele mele preocupări inutile se află observarea anotimpurilor în orașul meu. Cum am povestit și altă dată, pentru mine primăvara se termină odată cu înflorirea teilor, în timp ce prima zi de vară e marcată de apariția lavandei prin piețele și intersecțiile din București. Între ele sunt vreo două săptămâni în care nu știu exact în ce anotimp mă aflu: e un anotimp-limită.

Un loc-limită, pentru mine, e rezervația Văcărești, pe care am descoperit-o de abia în pandemie și de care mă simt foarte atras. Cândva, aici a fost mânăstire, transformată apoi în închisoare, apoi mânăstirea a fost rasă de pe fața pământului și Ceaușescu a săpat o groapă pentru un lac. Lacul nu a fost plin decât o singură dată, apoi acolo au crescut copacii, au venit păsări și animale sălbatice, natura a explodat în mijlocul orașului. Dacă te plimbi pe digul fostului lac, într-o parte e traficul zgomotos, un mall, un târg de mașini etc, în cealaltă e doar un embol de natură și liniște aparentă, lăsată pe ruinele zbuciumate ale istoriei. Te plimbi pur și simplu pe o limită.

Toți avem limite pe care trebuie să le parcurgem în viețile noastre. Între absolvirea facultății și începerea rezidențiatului, în viața mea au trecut vreo cinci luni în care nu am știut exact cine sunt, unde sunt, încotro mă întrept.

Și toată pandemia asta cu care ne luptăm să ne obișnuim, se încăpățânează să fie o eră liminală. Nu e de mirare că atât de mulți oameni se pierd cu firea și alunecă de pe digul rațiunii.

Dar spațiile liminale nu sunt neapărat „rele” sau pline de anxietate. La urma urmelor, și îndrăgostirea e o stare-limită. Ca prin miracol, de îndată ce a început starea de urgență, în martie, am devenit conștient de multe spații liminale. În plimbările de dezmorțire, prin propriul meu cartier, am observat pentru prima dată case străvechi, unele încă locuite, multe abandonate. Parcă stătuseră ascunse și ieșeau prima dată la lumina zilei. Casele vechi, mai ales cele goale, sunt spații-limită, iar când tristețea din ele a rămas mult în urmă, întâlnirea mea cu ele a avut ceva, în mod ciudat, vindecător.

Într-o altă plimbare am descoperit, fără premeditare, un enorm salcâm japonez, aparent ocrotit dar care nu figurează în cataloagele cu arbori ocrotiți de la primărie. Copacul ăla e un obiect-limită. Prezența lui impasibilă, incongruentă cu peisajul, și totuși cât se poate de vie, m-a tulburat și apoi m-a limpezit.

În lungile plimbări în zori, la sfârșit de săptămână, orașul are un alt fel de viață. Devine un oraș-liminal, în care nu se face distincția între melancolie și fericire. E important să fie cât mai lungă plimbarea, e nevoie să împing dincolo de oboseală ca să ating acea stare precară de spirit care îmi aduce atât de mult.

Ce îmi aduce? Nu știu exact. Dacă acea emoție ar avea un nume, n-am mai vorbi despre spații limită. Acestea pot da anxietate. Dar ceea ce primesc, eu unul, e un fel de anti-anxietate. O liniște frământată. O îndrăgostire fără obiect.

Și mi-am dat seama că experiențele astea umile m-au ținut pe linia de plutire în anul-limită al pandemiei. Ele au fost călătoriile mele, și simt că am călătorit cât un globe-trotter.

(Imaginea e a mea, dintr-una din minusculele călătorii din toamna asta)

Azi de dimineață dădeam cu mătura prin casă, pregătindu-mă de Crăciun, când mi-a venit în cap o melodie sinistră. Melodia a născocit-o creierul meu, dacă nu cumva am auzit-o pe undeva și am asimilat-o fără să știu. Dar prima dată am auzit-o în cursul unui coșmar, în copilărie. Îl visasem atunci pe un vecin de-ai mei. Bietul om a murit demult, dar treptat, degradându-se, transformându-se dintr-un stâlp respectat al comunității într-o victimă a unui îngrozitor alcoolism, sub nasul nostru și al familiei sale. Mulți ani a durat agonia lui și, copil fiind, cred că m-a impresionat, căci l-am visat în acea noapte sub formă de zombi. Zombi îi zic acum, nu știam ce e aia zombi pe atunci. L-am visat ca pe un mort-viu, cu carnea descompusă, dar animat de o forță misterioasă. În vis mai era și casa lui, în care cândva fusesem, dar era cuprinsă de flăcări. Și vecinul meu se plimba, mort și descompus, printre flăcări, fredonând melodia sinistră.

A fost unul dintre acele câteva vise pe care nu le mai uiți niciodată, deși l-am avut acum peste treizeci de ani. Pot oricând să fredonez și eu acea melodie, dacă vreau. O dată la câțiva ani, prin cine știe ce capricii ale memoriei, îmi revine de la sine în minte, ca azi de dimineață. M-am gândit atunci ce ființă minunată e omul, și știm că e minunată după cât de mult poate să cadă. Într-un fel toți suntem ființe căzute, toți purtăm o prăpastie în noi mai mică sau mai mare. Trăim la înălțime, în echilibru instabil.

Și exact când gândeam eu astea, dând de zor cu mătura, am văzut, la picioarele mele, o decorațiune de brad, un înger. Căzuse din pom.

Pandemia asta e, mai întâi de toate, o piatră pe inimă. Nici cei care au apucat zilele tiraniilor lumești nu știu cum să se apere de tirania de azi. Împotriva unui dictator puteai să te revolți, iar dacă îți era frică de securitate, uitându-te cu suspiciune și la cel mai bun prieten, tot puteai să te revolți în cea mai secretă intimitate a gândurilor și tot nu erai singur, găseai acolo un loc care ne unea pe toți, un embrion promițător al libertății.

Nu ai cum și de ce să te revolți împotriva virusului. Cei care o fac în numele libertății alunecă în panta minciunii, a temerii patologice, a fake-news-ului și manipulării. Nu e nicio unire în revolta asta, ci doar diviziune absurdă, unul dintre cele mai greu de înțeles lucruri la zilele noastre. Cum de s-a construit o barieră chiar în inima bunului nostru simț, e tare greu de înțeles. Dar asta e altă discuție.

Sunt bariere peste tot, de altfel. La începutul poveștii ăsteia, a fost criticată expresia „distanțare socială”, insistându-se pe ideea că distanțarea e doar fizică. Dar oamenii sunt trupuri și doar trupuri, cel puțin pe lumea asta, nu există o graniță clară între minte și corp, ci doar o împărțire arbitrară, didactică, care nu e decât măsura necunoașterii noastre, a faptului că suntem mai mult decât știm, decât conștientizăm. Orice distanță fizică atrage distanță socială, oricât am încerca să ținem legătura online sau prin alte mijloace ale limbajului.

Cred că, dacă am alege să comunicăm prin scrisori adevărate, din cele scrise cu cerneală pe hârtie, distanța „sufletească” dintre noi ar fi mai mică decât în cazul telefonului sau internetului. Scrisoarea nu neagă, nu se ascunde de distanță, nu simulează o prezență fantomatică și plină de „purici”, scrisoarea recunoaște distanța și include dorul, nostalgia, leacuri străvechi împotriva despărțirii, depărtării și ireversibilității timpului. Dar nimeni nu are timp de scrisori.

Oricât încerc să cuprind cu mintea ceața asta groasă prin care trecem, mă tot lovesc de aceiași pereți. Că nu știu când se termină. Că nu știu când copiii mei vor putea socializa normal cu alți copii. Că nu înțeleg cum de atâția dintre noi au luat-o razna, nu medical, ci social, și sunt oameni care mă înjură în privat, cu o rară agresivitate, doar pentru că am scris o postare timidă încercând să explic de ce nu ne plac măștile. (Pentru conformitate, era un textuleț în care ziceam că e normal să nu ne placă, dar că trebuie să le purtăm oricum, că e o diferență între ce vrem și ce trebuie făcut și asta e viața normală de adult.) Că nu știu când o să îmi recapăt un minumum de libertate de mișcare, și nu mă refer la plecatul în străinătate, în Marsilia mea mult-iubită, ci la luxul de a da o tură prin parc după serviciu, ca să-mi limpezesc mintea de tot zațul pe care îl adun la serviciu, înainte să îmi revăd familia.

Că nu știu nimic, punct.

Singura alinare e că, înainte de pandemie, lucrurile nu erau cu adevărat diferite. Nici atunci nu știam nimic. Nici atunci nu călătoream cu adevărat, ci cel mult ca turist. Și atunci putea să-mi cadă cerul în cap oricând. Doar că pe atunci eram mai puțin conștient. Aveam aceleași pietre pe inimă, dar nu le mai simțeam, erau parte din mine.

Pandemia mi-a adus aminte de ele, acum le recunosc. Asta e un lucru bun. Miracolul vieții e că ea continuă și înflorește în ciuda pericolelor, a deșertăciunii, a finalității universale, a răcirii stelelor. În ciuda anxietății. Și înainte, nefiind un călător de cursă lungă, mă pierdeam în exotismul de lângă mine; pentru că nu mă deplasam prea mult pe orizontala continentelor, mă deplasam pe orizontala infinită a microscopicului.

Ieri, în timp ce fiica mea înota în piscina Dinamo, m-am plimbat pe străzile adiacente stadionului. Am văzut prima dată gardul lung dinspre nord și vest, de pe străzile Doamna Oltea și Eugen Botez. Nu e centimetru din el să nu fi fost mâzgălit sau pictat. Straturi peste straturi de inscripții, desene, înjurături,strigăte de victorie, pe un gard vechi de cărămidă ce stă să se prăbușească, cu nenumărate crăpături prin care poți să tragi cu ochiul sau chiar să te strecori. L-am citit toată ora cât aveam la dispoziție. Orașul ăsta al meu nu e un oraș european cu adevărat, nici eu nu știu ce e, e un mariaj între America Latină și adâncurile sovietice, e o murdărie infinit de nostalgică și de omenească în el, aproape de nesuportat. Uitasem asta în ultimii ani, ajunsesem chiar să-l urăsc. Sper că m-a iertat și mă va primi din nou în el, să-l străbat ca pe vremuri, ca antropologul în jungla amazoniană, ca ornitologul care vrea să zboare. Sunt atât de multe călătorii de făcut până să ajungă măcar la colțul străzii.

E tot o postare cu copaci, puteți trece mai departe dacă nu vă interesează.

Într-o zi din vara asta, mă plimbam aiurea ca să mi se așeze gândurile ca zațul pe fundul capului și să mi se mai limpezească mințile. Cândva făceam asta foarte des și aveam mintea mereu precum cristalul, puteai să vezi prin ea. În ultimii ani, mă plimb foarte rar și capul meu e plin de mâl și alte tulbureli. Așa că savuram din plin ocazia rară de a umbla fără țintă, undeva prin „cartierul armenesc” din București, când…

…Când am dat peste un salcâm uriaș. Nu că era înalt, că truchiul gros era scurt, dar din el ieșeau cinci ramuri, ele însele groase cât orice alt arbore matur și respectabil, în cinci direcții diferite, de ziceai că e o caracatiță sau un vârtej de lemn viu. O placă rugintă, ea însăși piesă de muzeu, atesta că e arbore ocrotit. Oricât mi-aș încorda eu muza și lira, nu are rost: trebuia văzut.

Așa că i-am făcut o plecăciune și am plecat mai departe, recunoscător de întâlnire. Și pe urmă..

…și pe urmă am uitat unde s-a petrecut. Vrând să revăd locul în zilele ce-au urmat, mi-am dat seama că eram incapabil să-mi retrasez pașii. Într-un fel, asta era bine: cele mai bune plimbări sunt exact astea, fără hartă, în care orașul însuși de duce tot mai adânc în labirint, către inima lui secretă. Dar era și rău: voiam să revăd salcâmul, mă topeam de dorul lui.

Așa am aflat că nu poți găsi pe internet o listă cu arborii ocrotiți din București. Există un registru al spațiilor verzi, care e uimitor pentru că include toți copacii din București, ceea ce înseamnă că cineva i-a numărat și le ține socoteala. Dar nu sunt marcați cei ocrotiți. (Cică a costat 2 milioane de euro harta asta.)

Am mai găsit și un tabel vechi de 11 ani pe site-ul Agenției pentru Protecția Mediului. E incomplet, dar poate interesant dacă sunteți interesați de un pelerinaj în care să pupați trunchiurile celor mai cuvioși arbori. Tabelul conține doi salcâmi, niciunul dintre ei nu e al meu.

Așa că am luat, muncitorește, Google Street View-ul la puricat. Și tot fac asta de vreo 2 luni.

Și de abia azi, din pură întâmplare, l-am găsit.

Și da, vi-l zic și dumneavoastră. E pe strada Popa Rusu, chiar la colțul cu Marin Serghiescu, într-o curte.

Acuma știți. Dacă treceți pe acolo, gândiți-vă și la mine, că eu nu știu când mai fac plimbări, poate cândva în 2030. Și nu știu dacă va mai fi acolo. Pe arborii „ocrotiți” nu-i ocrotește nimeni, și știm cu toții că orice bun gosopodar orășean își taie copacii din curte. Cel mult ne ocrotesc ei pe noi. Poate va pleca, precum plopul ăsta pe care l-am găsit pe wikipedia:

În drum spre clinică m-am întâlnit cu un copac. Poate era Ailanthus, poate cenușar, nu sunt sigur. Una din acele numeroase specii de oțetar plecate din China și răspândite prin toată zona temperată și care adesea decorează și cele mai urâte, circulate și sterpe bulevarduri bucureștene, pentru n-au nevoie de prea mult ca să crească. Au o viață scurtă dar intensă, se înalță uneori peste noapte, invadează dărmâturile și casele abandonate, redându-le o viață nouă. Toamna, ei sunt copacii care își îngălbenesc primii frunzele, devin galbene strălucitor, precum coama lui Brigitte Bardot în tinerețe, apoi cad toate deodată, făcând mici căpițe pe asfalt, în diverse stadii de descompunere.

Acest copac despre care vă povestesc își aplecase mult crăcile deasupra a jumătate de trotuar, obligând pietonii să folosească, înjurând, cealaltă jumătate, care în schimb era ocupată de o băltoacă grande como el mar. Numai copiii mici puteau alerga hlizindu-se pe sub copac.

Eu n-am putut să alerg, dar am făcut altceva. M-am aplecat de șale cât de adânc am putut, ca să încap pe sub frunziș. Și mi-am plecat și gândurile, făcând o adâncă reverență copacului ăluia, de bună voie. A fost un gest secret, perfect camuflat: toți trecătorii puteau crede că mă aplec ca să nu calc în băltoacă, nimeni nu mi-a acordat atenție. Nimeni nu a bănuit că eu mă plecam din respect și omagiu, că eram pe cale să fac un gest arhaic și animist de dragoste față de acea buruiană exagerat de mare, crescută din mai puțin decât nimic, dintr-o groapă din asfalt. Și în fața unui frate e bine să te înclini, uneori.

Ieri am avut o zi frumoasă.

De obicei duminica în zori ies cu bicicleta, dar ieri m-am trezit târziu și n-am mai ieșit. În schimb, mi-am luat familia și ne-am întâlnit cu prietenii pentru o plimbare pe lângă Lacul Morii. Bătea un vânt puternic și apa făcea valuri de ziceai că ești pe malul unei mări, ceea ce n-am mai văzut decât prima dată când am urcat pe dig. Doar că acum era și soare, un soare improbabil și auriu de vară de sfântul Martin, și până și fațadele scorojite și colorate ale blocurilor îți aminteau de mare.

Mai târziu ne-am retras în vârful nostru de bloc și am făcut o cafea care mi-a ieșit foarte bună, de fapt, e cea mai bună cafea care mi-a ieșit vreodată. Nu cred că o să mai reușesc vreodată să o fac așa.

Apoi am fost la vot, iar de acolo am dat o tură înfierbântată pe bicicleta mea cu pinion fix, douăzeci de kilometri în jurul nopții Bucureștene. Să mergi pe fixie e ceva mai apropiat de dans decât de ciclism, dansezi cu traficul, cu strada, cu întreaga lume.

Ajuns acasă, am ascultat rezultatul alegerilor bând, nu unul, ci două pahare de vin roșu.

Lucrurile aceastea nu sunt de interes pentru dumneata, cititorule, dar pentru mine au fost atât de frumoase încât trebuia să le consemnez pe undeva, și, cum nu țin un jurnal intim, nu puteam decât aici.