Pentru psihiatri, și pentru orice om de bun simț, afirmația din titlu ar trebui să fie o axiomă evidentă. Prin patologic, nu înțeleg “nebunesc”, “scuzabil”, “fără discernământ”, ci ceva ce necesită atenția unui medic specialist. Nu înseamnă că nu putem empatiza cu o persoană care încearcă să se sinucidă. Uneori putem chiar să îi înțelegem, sau să credem că îi înțelegem motivele. Alteori, ele sunt ininteligibile, situate la mare distanță de realitate convențională, și pentru cei din jur rămân pentru totdeauna enigme chinuitoare. De cele mai multe ori, lucrurile sunt la mijloc, lăsând loc de speculații și multă imaginație.

Însă un lucru este cert: absolut toate persoanele care au încercat să se omoare au nevoie să fie văzute de un psihiatru. Continue reading “Suicidul este întotdeauna patologic” →

 Cu toții, fără excepție, suntem anxioși într-o oarecare măsură atunci când suntem supuși scrutinului unui public în carne și oase. Anxietatea socială, în evoluție, a avut probabil un rol de adaptare, în vremurile și la speciile la care relațiile sociale sunt marcate de dominanță-supunere. Când suntem expuși în public, pe de o parte devenim anxioși, adică organismul ia măsurile de pregătire împotriva pericolelor, de luptă sau fugă, pe de alta prezentăm, inconștient, manifestări non-verbale care semnalizează grupului că nu suntem agresivi și nu dorim decât afilierea socială. (Înroșirea feței ar putea, de exemplu, să fie un astfel de semnal). Aceste mecanisme presemantice sunt mai vechi decât conștiința și civilizația, așadar apar automat, și sunt declanșate de prezența reală, fizică, a grupului cu care interacționăm. O prezență simbolică (de ex, socializarea online) nu este suficientă, probabil tocmai pentru că ea nu poate șunta limbajul simbolic.

Anxietatea socială este așadar înnăscută, deși nu se manifestă chiar de la naștere. Pe parcursul dezvoltării, și mai ales în adolescență, când „ieșim în lume”, adică ne expunem unor interacțiuni de grup, suntem obligați să învățăm să o gestionăm, să o supunem permanent filtrelor simbolice de care vorbeam, și unii dintre noi reușim să facem acest lucru cu succes. Mulți însă nu reușesc. Continue reading “Fobia socială – o pandemie?” →

Deși fericirea este un concept fără o definiție mulțumitoare, intuim cu toții ce înseamnă și trăim sub tirania așteptării ei.

Psihiatria nu are ca scop fericirea omului, ci funcționarea lui. Un om sănătos psihic nu este neapărat fericit, ci unul ce se adaptează cerințelor vieții în mod adecvat. Un om sănătos, atunci când se întâlnește cu fericirea (precum în cântec), știe să se bucure de ea. Psihiatria se ocupă așadar cu capacitatea omului de a fi fericit, ceea ce nu înseamnă fericire, ci libertate. Libertatea a fost singurul ideal al psihiatriei încă de la început, din vremea când Pinel descuia lanțuri la propriu. Așa că nu am competența de a postula originile fericirii. A postula – nu, a specula însă e dreptul meu fundamental. Sigur, fericirea vine, ca toate lucrurile, din interacțiunea genelor cu mediul. Cum această explicație, cât se poate de reală, nu mă apropie mai mult de fericire, merită să dezvoltăm nițel. Continue reading “De unde vine fericirea” →

Marea provocare a psihiatriei de astăzi este obiectivitatea.

Nu e o provocare nouă: de-a lungul timpului, psihiatrii au crezut într-o cauză organică, observabilă de un terț, a bolii mintale, și au tot căutat-o. Exemplul cel mai elocvent e poate Emil Kraepelin, „părintele nosologiei psihiatrice”, care intenționa să-și fundamenteze clasificarea bolilor psihice prin studii anatomo-patologice, disecții ale creierelor persoanelor care suferiseră de asemenea tulburări. Reușita i-a fost parțială și conceptualizarea imperfectă: spre exemplu, pentru că nu găsise nicio leziune vizibilă cu ochiul liber în cazul psihozei maniaco-depresive (astăzi numită tulburare bipolară), a conchis că e vorba despre o „psihogenie”, adică o boală cu o etiologie pur psihologică. Opoziția dintre psihogenie și endogenie (boala produsă de o leziune a corpului) e mai veche: Charcot, la jumătatea sec. XIX, considera că „isteria” e o boală organică; elevul său, Babinsky, era de părerea opusă: că isteria este atât de diferită de marile suferințe neurologice (cele cu cauze organice mult mai clare), că nu poate fi considerată decât de origine pur psihologică. Continue reading “Psihiatria – știință sau filozofie?” →

Sindromul psihotic este sinonim cu pierderea capacității de a “testa” realitatea convențională, adică de a o percepe și de a se adapta la cerințele ei. Desigur, cu toții suntem mai mult sau mai puțin adaptați la realitate, și cu toții o percepem în felurile nostre unice, dar persoana psihotică are niște modificări frapant anormale ale acestor procese, care se traduc, în termeni medicali, prin idei delirante și halucinații. Continue reading “Experiența subiectivă în psihoză” →

Despre patologia consumului de tutun s-ar putea scrie mai multe volume. Pentru psihiatru, tutunul prezintă un interes aparte: consumul este mult mai mare la persoanele care au fost diagnosticate cu tulburări psihice – dublu față de populația generală, și mult mai mare la persoanele cu psihoze cronice, cum e schizofrenia. La persoanele cu schizofrenie, fumatul poate să capete proproții catastrofice, iar lăsatul de fumat este remarcabil de dificil, chinuitor pentru fumătorul psihotic, și uneori practic imposibil. Nu se știe prea bine de ce, deși teorii sunt destule. Asta în condițiile în care nu există strategii studiate pentru lăsatul de tutun, dedicate acestor oameni, al căror acces la serviciile medicale generale e de asemenea îngreunat, și care astfel își văd viața considerabil scurtată. Nu există psihiatru care să nu se fi lovit frontal de problema dependenței de tutun în rândul pacienților săi. Provocarea este atât de mare încât ne-am aștepta să vedem mai des alianțe și colaborări între psihiatri și pneumologi (medicii bolilor respiratorii) împotriva inamicului comun. Continue reading “Psihosociologia consumului de tutun in Romania” →

Orice tulburare psihică ce se însoţeşte de anxietate este un cerc vicios.

Anxietatea este, până la un punct, o reacţie fiziologică, normală. Este acea stare care ne pregăteşte să facem faţă unui pericol potenţial, încă neprecizat. Pentru că organismul omului de azi e practic identic cu cel al lui Homo sapiens de acum zece mii de ani, acest răspuns fiziologic este dedicat unor pericole asemănătoare celor străvechi, cât se poate de concrete, în care omul trebuia să facă faţă unor provocări fizice: trebuia să fugă sau să se bată, la propriu. În timp ce, la nivelul conştiinţei, se instalează starea subiectivă pe care o numim anxietate, un întreg compartiment al sistemului nervos autonom, vegetativ, numit sistem simpatic, generază modificări obiective: inima bate mai tare, pentru a aduce sânge la muşchi, în caz că va trebui să fugim; respiraţia se intensifică, pentru că s-ar putea să avem nevoie de oxigen mai mult; vasele de sânge se dilată, din aceleaşi motive. Continue reading “Cercul vicios al anxietăţii” →